Santem de o saptamana la Galati, incercand sa rezolvam probleme pe care prea multa vreme le-am tot tras sub pres. Cu nervii intinsi la maxim, locuind intr-o casa care si-a pierdut caldura unui acasa, am cautat sa ne pastram programul obisnuit chiar si atunci cand acest lucru a parut de-a dreptul imposibil. Poate ca tocmai asta ne face sa pasim mai departe.
Oricat as vrea ca fiul meu sa creasca avand convingerea ca si acesta este orasul lui, constat cu tristete cum fiecare sosire adauga unca un dram de dezamagire, poate chiar dezgust. Cu siguranta, exista si o componenta subiectiva, insa mai cred ca tocmai ea ma obliga sa vad ca putregaiul se intinde cu o viteza incredibila, ca statul este intr-o metastaza evidenta. Am vazut cozi interminabile, oameni imbulzindu-se la ghisee, impartindu-si insulte. Nu poti sa nu constati avantajele statului tot mai modern...
Asemeni unui suferind incurabil, seara de seara, eu mi-am primit analgesicul: ne-am antrenat sarguincios in curtea scolii 28, altadata etalon al invatamntului galatean. Totusi, momentele cele mai dragi mi-au fost acelea in care strabateam drumul de acasa pana la teren, tantosi precum niste cocosi pusi pe cele mai teribile lupte. Priveam din spate si simteam atata bucurie. Copilul meu purta cu imensa mandrie culorile si insemnele clubului orasului in care eu m-am nascut, iar eu, naiv incurabil, gandeam la ziua in care (poate) se va intoarce aici ca sa fie profet, bineinteles, in sport.
In acele momente, am fost iar tentat sa spun ca orasul este frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu