Save our souls - Fotbal Club Municipal Târgu Mureș

Sâmbătă am fost la stadionul Siletina, din nou. Nu era nici cald, dar nici frig, mai ales că meciul amical era programat la ora 14. Am putut să stăm de la început până la sfârșit, chiar dacă meciul a fost anost, presărat cu tot felul de stângăcii și durități inutile, chiar și în ciuda comentariilor vulgare cu care o parte a spectatorilor încercau să ajute echipa lor favorită.

Totuși, ceea ce m-a surprins neplăcut a fost că tribunele erau goale, în ciuda faptului că intrarea a fost liberă. Am privit stadionul aproape gol și m-am întrebat câți părinți din acest oraș nu visează ca într-o bună zi să își privească fiii jucând cu echipa națională a României la cine știe ce turneu final din viitor. Când eram copil, tata ne ducea la meciurile FCM-ului gălățean, pe stadionul Dunarea, cu toate că nu ne lasă să mergem la antrenamentele organizate pentru copii. Cartea era mai importantă!

Și totuși! De ce ne mai mirăm atunci când vedem curțile școlilor pustii, când constatăm că terenurile de sport sunt tot mai puține și chiar și așa tot mai goale.

Orașul Târgu Mureș are o echipă în prima ligă. Multe orașe cu tradiție și cu posibilități mult mai mari nu au. Cu toate acestea, stadionul este tot mai gol, iar scuzele puritanilor care se arată deranjați de scandalurile din jurul echipei nu sunt juste. Brandul este o idee în jurul căreia gravitează și bune și rele, însă puterea stă în mobilizarea comunității, mai presus de bârfele și micile cumetrii care capușează vremelnic clubul. Corecția este o sarcină colectivă.

Am plecat de la stadion reamintindu-mi imaginea autocarului echipei Rapid București, cel pe care l-am fotografiat cu câteva zile în urmă de la fereastra noastră. Pleca acasă după meciul cu Fotbal Club Municipal Târgu Mureș, iar autocarul vișiniu gonea spre ieșirea din oraș. Giuleștenii lăsaseră două goluri și luaseră trei puncte, afundând si mai mult FCM-ul in subsolul clasamentului primei ligi.

Nu cred că jocurile de culise necinstite nu trebuie pedepsite, însă nu înțeleg de ce nu putem să fim alături de o echipă decât atunci când câștiga? De ce simțim nevoia să o pedepsim imediat ce face câțiva pași greșiți. Copilul trebuie corijat atunci când greșește, însă nu întorcăndu-i spatele.

Oare nu este suficientă experiența numită Asociația Sportivă Armata Târgu Mureș? Oare s-ar mai fi risipit acest spirit al orașului dacă s-ar fi găsit suficiente piepturi în care să rezoneze și la înfrângere îndemnul iubirii necondiționate: You”ll never walk alone!

Înainte să plecăm, am dat mâna cu unul dintre eroii adevărați ai acestei echipe. Victor Astafei ne-a tratat de la egal la egal, ca între bloggeri, ne-a spus câteva cuvinte despre accidentarea sa și despre felul în care și-a reluat antrenamentele. Simplu, de la om la om! Iar Victor vine după o cumpănă a vieții sale, la care a ajuns dăruindu-se echipei sale. O fi mult, o fi puțin?

Oameni buni, “lasati copiii să vină la mine”, la stadion. Arenele sportive sunt mine de sănătate și de moralitate. Depinde numai de noi ca să nu se transforme în altceva. La Târgu Mureș au existat gladiatori adevărați ai acestei arene, ca Ladislau Boloni, de ce să nu sperăm să se mai nască și alții? Aduceți copiii la stadion. Este mai bun decât orice playstation.

Aduceți copiii pe stadion cu gândul la cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din copilărie. La vârsta aceea nu există corupție, nu există trafic de influență, nu există nimic trucat. Există o incomensurabilă dorință de victorie, iar o înfrângere bine gestionată de către adulți poate să fie garanția triumfului ulterior. Altfel, chiar și amintirile vremurilor pline de glorie își pierd valoarea, asemeni unor fotografii supraexpuse…