Egipt

Am televizorul în stânga mea şi mai arunc din când în când câte o privire. Dincolo de ceea ce se vede, în direct, mai există ceva. Aşa simt. Am tot respectul pentru ceea ce încearcă acei oameni, indiferent care este tabăra pe care au ales-o.
Dar, căutând pe internet, totuşi, există şi surse care spun că susţinătorii lui Mubarak ar fi mult mai mulţi. Pe cine să mai crezi? Judecand după experienţele din ultimii ani, parcă nu aş mai vrea să cred în mod necondiţionat ceea ce îmi arată televizorul, cot la cot cu toţi analiştii.
În timpul acesta, la burse, ni se prepară viitoarea noastră sărăcie, în porţii tot mai mici. Oamenii ăia nu au timp să se uite la televizor.
Zilele trecute, o ştire foarte scurtă ne spunea despre revoluţionarii ajunşi să devasteze şi un muzeu.
Mi-am amintit un reportaj din Irakul eliberat de americani în care o femeie cu ochii în lacrimi povestea despre "revoluţionarii" care devastaseră muzeul din Bagdad, însă nu luaseră decât ceea ce era de foarte mare valoare. În opinia sa, aceştia ştiau exact unde să meargă şi ce anume să ia. Femeia era custodele muzeului.
Oare de ce a fost nevoie să-l sune Obama pe Mubarak. Sau dacă tot a făcut-o, de ce trebuia să se facă publică această acţiune?
Singurul lucru care îi mai uneşte pe beligeranţi este acela că îi întreabă pe toţi ziariştii dacă nu sunt (cumva) americani... Oare de ce? Cred că vor sa-i trimită vorbă lui Mustafa, la Chicago.
..........