O lumină la etajul trei

Îl văd aproape zilnic trecând în maşina lui luxoasă, margand enervant de încet, nici nu bănuiesc încotro. Şi tot aproape de fiecare dată îl surprind privind spre ferestrele apartamentului micuţ de la etajul unui bloc obişnuit, chiar banal. Mereu i se citeşte în priviri o tristeţe sfâşietoare, neînţeleasă. Ai putea să crezi că acolo sunt amintirile lui, acolo i s-au întâmplat lucrurile cele mai dragi ale existenţei. Poate că acolo a învăţat să meargă, sau poate acolo şi-a învăţat copiii să facă asta. Cine poate să ştie de ce îi sunt ochii aproape înlăcrimaţi? Cine? Priveşti şi tu spre fereastra la care se vede o lumină şi încerci să te gândeşti la amintirile care se adună dincolo de ea pentru a justifica un viitor suspin, peste alţi ani.

Apoi îmi cad ochii pe sigla maşinii lui scumpe şi mă repliez: sunt mofturile unuia care are de toate, pe care îl aşteaptă vila lui cu şemineu şi cu instalaţii sofisticate de reglaj al temperaturii, umidităţii. El nu oftează pentru lipsurile mele. Să fim serioşi!

Şi dacă ţi-ar spune cineva că toate amintirile lui s-au pierdut într-o secundă, pe un drum, că soarta i-a luat tot ceea ce nu poate fi cumpărat în mod fulgerător? Dar dacă ai realiza că aceeaşi maşină scumpă o vezi în fiecare zi de duminică la poarta cimitirului, l-ai mai invidia pentru focul din şemineul casei lui?

În fiecare zi, o lumină de la etajul unui bloc banal sfredeleşte în amintirile plimbate într-o maşină foarte scumpă, iar eu refac în minte, zi de zi, acelaşi scenariu.