Călătorim mereu, fără să ştim, mereu pe aceleaşi drumuri. Călătorim fără să avem vreme să oprim în memorie chipuri, locuri, nimic. Călătorim cu viteză din ce în ce mai mare, atât de mare încât pare că străbatem tunele tot mai înguste, atât de înguste încât julesc umerii. Călătorim între insule, mereu aceleaşi, mereu noi doar pentru că nu ni le mai amintim.
Astăzi, i-am spus unei insule că ploaia care îi udă uneori nisipul mi-a obturat tunelul deja prea îngust.
O insulă frumoasă mai puțin!
........
8 comentarii:
Intr-o lume asa nebuna, suntem prea grabiti sa traim, sa iubim si sa ne bucuram sufletul. Inainte vreme aveam timp sa savuram ceea ce ne incanta sufletul si mintea.
Dama fara camelii:
Dar si mai grabiti suntem sa pedepsim!
Frumos ai scris.
Suntem într-o călătorie permanentă, către destinaţii propuse sau către cele care ne apar în drum, fără să le căutăm.
Ne căutăm şi pe noi înşine, de foarte multe ori, existând şi riscul de a nu ne găsi niciodată... Călători pe hărţi de suflet.
Gânduri bune pentru voi!
Chiar daca ti-a obturat zona de vizibilitate, insulitele de lumina, speranta, contracareaza efectul si tunelul isi continua drumul spre gasirea luminii...
Imaginea umerilor juliti de ingustimea tunelului mi s-a parut foarte sugestiva, e frumoasa ideea, Sorine...
Cristian Lisandru:
Iti multumesc pentru aprecieri.
Orice ne-am propune, drumurile raman mereu aceleasi, inguste, nesigure....
Gabriela Elena:
La capatul acestor tunele nu gasesti, de fiecare data, lumina.
Teo Negura:
Iti place tocmai pentru ca simti la fel....
Trimiteți un comentariu