Pincipiul vaselor comunicante

Mă întreb adesea de ce sunt tot mai rare situațiile în care să întâlnești pe stradă sau aiurea oameni zâmbitori, relaxați și optimiști, oameni care să insufle liniștea și tihna unei vieți normale. Nu reușesc să îmi dau răspunsuri clare, niciodată. Mereu le acord circumstanțe atenuante tocmai pentru că îmi dau seama că și ei ar putea să gândească exact același lucruri atunci când le ies în cale: mereu grăbit și (aparent) dezinteresat de ceea ce este în jur, îndreptându-mă decis către ceva, mai tot timpul cu capul în pământ, muncit de gânduri, gânduri.
Și dacă fiecare dintre noi suntem suprasaturați de propriile probleme, cum să mai avem răbdarea de a privi și asculta spre cele care nu ne aparțin, pe care le putem ocoli oripilați sau pur și simplu indiferenți. Prin comparație, oricât de vulgară ar fi comparația, imaginati-vă o hazna ale cărei fiecare dintre bazine a ajuns la limita superioară, iar lăturile cotinua să vină în ritm constant (la etaj, nimeni nu știe, sau nu îi pasă!). Acumularea continuând chiar în ciuda depășirii capacității, singura necunoscută rămâne locul în care se va petrece refularea, veriga slabă a acestei instalații din care va erupe hândelul, zonă în care zoaiele puturoase vor pângări chiar și zâmbetele tâmpe.


Dar chiar și în această situație dictată de rigorile fizicii (ca știință riguroasă) mai există oameni care să se încăpățâneze să surâdă, chiar să râdă din toată inima, cu toate că unii dintre ei ascund adevărate drame chiar în sufletul lor. Îmi este drag să văd că mai există oameni care se trudesc să recompună imaginea unui zâmbet strălucitor într-un puzzle policrom.

De cele mai mult ori, acești oameni trudesc neștiuți de aproape nimeni la contruirea unui sistem paralel, al lor, în care zâmbetul își caută propriile recipiente pe care să le invadeze, cu speranța zilei în care acestea să devină neîncăpătoare, declanșând un cataclism al râsului și al fericirii.