Copacii fără pădure sau livada lui herr Jürgen

Zilele trecute am ajuns într-o fundătură a unui drum județean din Mureș. Am dus acolo pe cineva care avea de schimbat o vorbă cu cel pe care îl tocmise să săvârșească un act de dreptate, să pună punct unui chin.
Am străbătut mai multe sate cufundate într-o apăsătoare tăcere, încremenite parcă în povestea prințului fericit, dar așteptând, înduioșător de naiv, finalul fericit. Lipsa copiilor ieșiți la joacă pe ulițele satelor făceau și apăsătoare imaginile caselor ciobite de timp, lăsate în urmă asemeni unor relicve devenite nefolositoare. Nimic din ceea ce se vedea de o parte și de cealaltă a drumului nu mai semăna a veșnicie de la țară. Pentru un trecător întâmplător, preocupat mai ales cu drumul, satele înșirate precum niște mărgele ieftine manufacturate în aceeași matriță nu mai pot însemna decât niște borne banale ale călătoriei sale.

Cu câteva sute de metri înainte de locul în care trebuia să ajungem, asfaltul a fost înlocuit de un drum desfundat, tăvălit într-un nămol clisos. De o parte și de alta, ca două fâșii, o livadă ciudata m-a făcut să tresar. Străbăteam un culoar în care imaginile erau apăsătoare, dar nu pentru că iarna își ceruse drepturile și scuturase frunzele. Nu!

Până să reușesc să îmi așez gândurile, am ajuns în locul în care un bătrân ciudat ne aștepta. Purta un suman greu, din postav verde, identic la culoare și chiar textură cu pantalonul și pălăria. Cu toate că bunicuțul părea gârbovit, pana de fazan de la pălărie și cizmele lustruite până la strălucire îl făceau să pară coborât direct din ceruri între acele dealuri scufundate sub noroaie. Zâmbea larg, împăcat. Livada era a lui. Acolo a sărutat-o pentru prima dată pe Greta, la vremea când jocurile copilărești nu își mai aveau rostul, și tot acolo, după o șură, aceasta îi născuse primul dintre copii. Multe dintre întâmplările simple ale vieții s-au întâmplat acolo, sau au legătură cu acea livadă. Cu ea și-a salvat familia în timpul sărăciei de după război, tot cu ea și-a rostuit copiii, unul câte unul, școlindu-i temeinic . Și tot pe acolo a dus-o pe Greta la tihna izbăvitoare și a așezat-o chiar în hotarul livezii, să-i scuture în fiecare primăvară floarea peste verdele crud al mormântului.
Ne-a așteptat cu o sticlă de țuică de pe pară, că doar asta a făcut el cel mai bine în toată existența sa. Acolo, în acea sticlă erau toate rosturile timpului său, sideful pe care a învățat să-l adune cu răbdarea măsurată de chiar propria viață. Ne-a dat sticlă că într-un ritual, odată cu salutul. Apoi ne-a spus că a tocmit lucrătorii care urmau să desradacineze pomii hidoșiti de bătrânețea lor, să-i pregătească pentru negustorii de lemne, dar mai ales să sădească în primăvară puietul. Totul era rânduit, doar însoțitorul meu mai trebuia să confirme termenii unei înțelegeri plănuită prin intermediari. Din câteva vorbe și câteva priviri, doi străini care se întâlneau pentru prima dată în viață hotărau finalul unei povești, dar și începutul alteia. Livada lui herr Jürgen avea să moară pentru a face loc unei alte istorii, mult prea puțin și a lui.

După nici câteva minute s-a bătut palma, discret, fără martori. Nu s-au făcut acte, nu s-au foșnit fișicuri de bancnote. Abia porniți, în timp ce îl priveam în oglindă, liniștea a fost spartă de motoarele drujbelor, semn că venise vremea la care pomii fructiferi ai acestei livezi să devină doar o adunătură de copaci fără pădure, măcinați de un cancer atemporal.