Scrisoare de Crăciun

A fost o seară, demult, cu zăpada privită de după gutuia din fereastră, cea care așteptând învelită în hârtie se pârguia, în sfârșit, lângă sticla ieftină care oprea gerul să se reverse în casă. Toate, dar toate, își păstrau rosturile și prevesteau tihna și emoțiile venite din poveștile bunicilor de peste an. Aburii diverselor miroase se amestecau cu dogoarea sobei încinse. Și trosnea, trosnea, încet dar sacadat.Priveam spre turtele cu nucă și nu simțeam nevoia să gustăm, așa cum nici la porcăriile înșirate pe masă nu ne era gândul. Eram la sfârșitul postului, iar teama că am fi putut să-l supărăm pe moș în chiar ultima zi ne îngheța aproape complet simțurile, le contopeam într-o singură dorință, aproape arzătoare: să nu ratăm momentul în care avea să vină moș Crăciun. Știam din povești că vine pe furiș, stă puțin, pleacă la fel de fulgerător cum sosește tocmai ca să nu-l vadă nimeni, însă noi, copiii, eram convinși că trebuie să incercăm. Altfel ce rost mai aveau bunătățurile bunicii, bundiță nouă și căciuliță cu canafi? La ce mai foloseau coronița cu globuri din nuci vopsite, și lumânările colorate, și plăcintă cu bostan, și atâtea altele?.... De ce s-a mai scos războiul de țesut din odaia pavoazata cu scoarțe de lână contrastând cu varul proaspăt al pereților spoiti de sărbătoare.A fost o seară în care ar fi trebuit să rupem troianul către neamurile noastre din sat, să le colindăm și să le ducem vestea nașterii, să ne burdușim buzunarele cu nuci, prăsade și covrigi. Bunica ne învățase câteva cântece pline de liniștea unor gânduri cu iz bisericesc și ne spunea că astea sunt rosturile, că este vremea unor bucurii pe care să le împărtășim cu toți cei din jurul nostru, dar mai ales cu cei din stirpea noastră. Ne vorbea despre bucurie cu lacrimi în ochi, iar noi nu reușeam să înțelegem tăcerile tuturor celor adunați în odaie.

Așa a fost acea seară de demult, în care Ajunul Crăciunului a prins familia noastră între două vești: nașterea Domnului stătea să se întâmple din clipă în clipă, însă bucuria aceasta contrasta șocant de concret cu vestea așezării între drepți a unui alt moș, unul pe care nu era nevoie să-l pândim niciodată și care dădea mereu genunchiul lui pentru tihna necesară ascultării unei povești.


Peste ani, cântărind altfel întâmplările, mi-am pus tot mai diferit întrebarea copilului cu bundiță și căciulă cu canafi. Și cu cât trec mai mulți ani îmi este tot mai greu să răspund care dintre cei doi moși aparține fiecărei povești în parte. La fel ca într-o fotografie făcută cotre jour, numai contururile mai lasă șansa unei palide sugestii de răspuns: doi moși hâtri s-au vorbit și le-au încurcat poveștile nepoților, pentru totdeauna.

Mi-a făcut plăcere să răspund chemării unei Crăciunițe de a scoate din lada de zestre o poveste a copilăriei din vremea sărbătorilor de iarnă. Nici pe ea nu am cunoscut-o, încă, însă nu putem să știm dacă nu cumva chiar provocarea ei este menită să ne răstălmăcească cele două povești din trecut și să o transforme în una singură, numai bună de depănat sub brad. Trimitem ei un gând cu miros de cetină și sperăm să-l primească cu mare bucurie, apoi să treacă zâmbitoare mai departe.