În drumul spre casă am întâlnit un zâmbet curat, unul care ne-a făcut o bucățică din drum mai plăcut pentru că ne-a obligat și pe noi să zâmbim.La margine de drum, niște țărani care își trudesc chiar acolo ogorul, au ales să se lipsească de câțiva baloți de paie, despărțindu-i de rostul lor firesc și așezându-i într-o construcție ciudată. Pentru ei a fost important să pună în capul tarlalei lor un zâmbet aproape inutil. Într-o lume în care viteza face ca mai toate lucrurile să se transforme în simple dungi de culoare urmărind sinusoidele tunelului prin care alergăm, paiața gigant încearcă să oprească nebunia, luptând cu un simplu zâmbet, și acela încremenit pe față. Da, este și asta o luptă cu niște mori de vânt, dar frumusețea inutilității pescarului care trăiește cu speranța unei capturi este înduioșătoare. Chiar dacă nimeni nu a numărat câte frunți a reușit să descrețească doar pentru că în ultima clipă, cu coada ochiului, o parte dintre călătorii grăbiți i-au sesizat naivitatea, el rămâne acolo să țină piept intemperiilor doar pentru zâmbetul său.
Tenacitatea să ar putea să-i aducă prada neașteptată, în mintea unui copil adormit pe bancheta din spate. Acolo, în visul copilăresc, peștișorul de aur ar putea să răstălmăcească toate viitoarele povești doar pentru că într-o zi, la margine de drum, paiața a așteptat zâmbind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu