In urma cu doua seri am dat cu ochii de o postare pe FaceBook din care aflam ca doi dintre "friends" se afla La Barca del Salamanca, la o masa, tihnind laolalta cu o licoare de pe meleagurile lui Don Quijote. Eu, la mii de kilometri distanta, asemeni unui copil care priveste cu nasul lipit de geamul restaurantului, mi-am imaginat ca aceea este si masa mea, ca paharul reversand buchetul sec ma asteapta. M-am bagat in vorba, am primit raspuns pe loc, iar "am vorbit".
Altadata, astfel de povesti aveau parte doar de ochii celor care le traiau efectiv, iar sticla care despartea cele doua lumi in cea de acolo si cea de acasa era mai mult decat concreta simata. Astazi, scrisorile au murit, poate si pentru faptul ca nu prea am mai avea ce sa ne povestim... traim laolalta, fara sa stim, fara sa ne cunoastem decat din ecranul tot mai mic si mai eficient.
Iar vinul, tot mai putin si mai prost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu