Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu