În câte o dimineață în care îmi tihnește cafeaua, mă năpădesc gândurile pe care mi-ar fi greu să le descriu în cuvinte, un amestec de bucurie reținută și tristețe resemnată, ceva asemantor unui vis în care reîntâlnești oamenii dragi și pierduți de multă vreme. Îi vezi fără să mai închizi ochii, ca un abur așezat în forme cunoscute, dureros de lipsite de substanță, dar totuși ale tale, într-un întreg asemănător balsamului pe rană. O rană pe care singur ți-ai făcut-o și pe care în loc să o tratezi, tu o zgândări cu îndărătnicie.În câte o dimineață mă amăgesc privind prin aburul de deasupra ceștii ca printr-un filtru, ca printr-o perdea fină despărțind două lumi, una care te ține captiv, alta care nu te mai dorește. Tu, tot mai tentat să nu te mai împotrivești alienării, în timp ce umbrele de dincolo de negură, din zi în zi, sunt tot mai hotărâte să te ajute, să îți curme suferința.
În câte o dimineață stau pe marginea unei prăpăstii imaginare, privind în hăul care nu există decât în mintea mea, iar vocile care mă cheamă sunt tot mai convingătoare.
Eu, cu fiecare zi, un Ulyse bântuit, tot mai neputincios, gata de saltul izbăvitor, singurul drum care mă mai poate duce dincolo de perdeaua dintre lumi.
4 comentarii:
Ai o variantă pozitivă- mâine poate fi mult mai frumos spectacolul din ceșcuța cu lichid aromat!!
Chiar se întâmplă!
inca nu m-am gandit la perspectiva asta pana acum, uneori ma mai trec fiori... cand masina in care sunt face depasiri la limita de 1-2 secunde
@INCERTITUDI:
Cu fiecare zi care trece am senzatia ca se imputineaza sansele sa fie mai bine.
@Pato Basil:
Sunt multe perspectivele pe care le pierdem doar pentru ca timpul fizic este prea putin ca sa avem ragaz sa le vedem.
Trimiteți un comentariu