Cat de mult ne-am saturat de betoane, de garduri inteligente si de treceri de pietoni cu ochi de pisica. M-am nascut intr-o vreme in care oamenii isi mai trimiteau scrisori iar altii, infrigurati, le asteptau. Isi povesteau vietile, pe scurt, pret de cateva randuri. Uneori, unii mai rabdatori, ascuteau creionul de mai multe ori pana sa termine. Le mergea atat atat de bine incat povestile lor nu puteau fi spuse pe nerasuflate. Cand scrisoarea era gata, buzele si dintii aratau hidos din cauza creionului chimic pe care il foloseau, semn ca orice act de creatie este insotit si de sacrificiu.
Unui tanar din zilele noastre nu mai poti sa-i povestesti despre comunicarea bazata pe asteptare, pe suspans. Chiar si cei mai in varsta si-au pierdut acest exercitiu. Mobil, S.M.S., mail. Instant! Daca raspunsul nu vine imediat, incep intrebarile: am facut eu ceva? de ce s-a suparat? ma ignora?
In lumea aceasta, mereu pe fuga, mereu preocupata de securitate alimentara, gripa porcina, boala vacii nebune si a ratoiului virgin (chiar si luate impreuna, doar au dreptul la ce orientare doresc!), noi mai avem, inca, un loc in care gaina mai sta closca, oaia mai da laptele jumatate-jumatate intre miel si stapan, unde ne umplem de noroi pana la glezne.
Se apropie "Pastele" iar noi avem mielul pentru care sa spunem:
"ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini."(N.Labis)