vineri, martie 30
Omul de plastic cu cap de gumă din paharul Berzelius
Specia dominanta a planetei a trecut pragul de sapte miliarde de indivizi, iar progresia este in plina desfasurare. Hrana, din ce in ce mai insuficienta, se face din ce in ce mai putin pe cale naturala, tot mai multe alimente fiind simple produse de laborator.
Daca as putea macar sa privesc in urma, daca nu mi-ar fi teama mai ales de exacerbarea propriilor mele frustrari zilnice, as spune ca eu am avut sansa sa traiesc intr-o altfel de lume, asa, imperfecta cum era ea. De multe ori, daca le pun una langa cealalta, cea de atunci si cea de acum, cu fiecare zi care trece sunt tot mai convins ca cea de acum nu mai este decat un pahar Berzelius in care colcaie chimicalele.
In copilaria mea, pestele era "mancarea saracului". Stiu ca unii rad cand citesc asta, insa tara in care traiam atunci era o forta mondiala in privinta pescuitului oceanic. Tot atunci, laptele se vindea in sticle cu capac de staniol, fara sa fie pasteurizat, painea negra si cea integrala nu se facea folosind coloranti, carnurile si preparatele lor nu puteau sa stea in galantar cu saptamanile fara sa li se schimbe culoarea, fructele si legumele aveau gust, sucurile se acreau daca nu erau baute in acceasi zi in care erau puse in vanzare.
De multe ori ma gandesc cu mare ingrijorare atunci cand ii pun copilului mancarea in fata, iar aceasta preocupare incepe sa semene cu paranoia, alimentata din belsug si de marketingul mai agresiv si mai pervers. Si cum ar putea sa fie altfel in conditiile in care razboaiele comerciale au ajuns sa fie purtate folosind direct Organizatia Mondiala a Sanatatii impotriva diversilor competitori din piata productiei de alimente. Oare cum am reusit sa scapam cu viata dupa ce ne-au lovit pe rand "vaca nebuna", "gripa aviara" si alte nenorociri al caror singur remediu era precautia de a cumpara doar de la "baietii buni".
In aceste conditii, nu ma mai mira sa vad in jur tot mai multi oameni de plastic, cu cap de guma, captivi in tot mai numeroase si mai mici pahare berzelius, asteptand cu tot mai multa si mai inconstienta nerabdare sa ii elibereze un dezastru inevitabil.
.
joi, martie 29
Gânduri
Mi-s gandurile tot mai putine, tot mai apasatoare.
Vremurile ma deprima pentru ca nu mai inteleg ce mi se intampla.
Tara asta a ajuns o hazna, iar copiii nostri urmeaza sa se salveze doar daca vor fi capabili ca plece din ea.
Ma uit cum o mana de oameni dinamiteaza tot ceea ce reusise sa mai scape din zestre natiei.
Bunicul meu a murit asteptandu-i pe americani.
Cred ca acum se rasuceste in mormant!
miercuri, martie 28
Floarea de câmp
Florea 'n câmp când veştejeşte,
Alta 'n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc,
Cade roua în zadar,
Alte 'n loc nu mai răsar!
(poezie de Matilda Cugler-Poni)
Alta 'n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc,
Cade roua în zadar,
Alte 'n loc nu mai răsar!
(poezie de Matilda Cugler-Poni)
marți, martie 27
Jocul de șah pe iPad
Am crescut intr-o lume in care se scriau scrisori, iar raspunsurile venea dupa saptamani, uneori chiar luni. Timpul se masura atunci altfel, iar oamenii traiau mai tihnit, dar poate ca mult mai intens.
Cu ani in urma, intr-o vacanta petrecuta la munte cu cortul, am pornit la un moment dat sa vizitam Castelul Bran. Inainte de a urca poteca ingusta care ducea la cetatea fortificata, am trecut prin targul de artizanat. Copil fiind, mi-au cazut ochii pe o cutie de lemn frumos lacuit pe care erau asezate toate piesele pe tabla de sah. Cele doua armate, aflate fata in fata, asteptau sosirea capeteniilor care sa conduca lupta dintre alb si negru, poate chiar intre bine si rau.
Nu imi amintesc aproape nimic din ceea ce am vazut in Castelul Bran, desi ghidul povestea fel de fel de istorioare din trecut, dar mie imi ramasese gandul la micile ostiri ramase pe taraba din micul targ. Cand am iesit, parintii au cedat rugamintilor mele si mi-au cumparat primul joc de sah, cu piese din taiate in lemn de tei.
Vremurile s-au schimbat. Scrisorile aproape ca nu mai exista tocmai pentru ca timpul de altadata s-a asezat in alte matrice. Rabdarea are acum alt sens, iar multe dintre amintirle foarte concrete pe care le avem in minte tind sa treaca dincolo de ecranele reci ale computerelor tot mai performante. Acolo, piesele se muta dupa exact aceleasi reguli, insa aschia sarita din greseala sculptorului, mirosul lemnului lacuit, sunetul cutiei inchisa brusc si zornaitul pieselor din interiorul ei nu mai sunt decat o poveste desueta, restransa intr-o imagine aproape fara poveste. Jocul de sah a fost exilat si el pe iPad.
Cu ani in urma, intr-o vacanta petrecuta la munte cu cortul, am pornit la un moment dat sa vizitam Castelul Bran. Inainte de a urca poteca ingusta care ducea la cetatea fortificata, am trecut prin targul de artizanat. Copil fiind, mi-au cazut ochii pe o cutie de lemn frumos lacuit pe care erau asezate toate piesele pe tabla de sah. Cele doua armate, aflate fata in fata, asteptau sosirea capeteniilor care sa conduca lupta dintre alb si negru, poate chiar intre bine si rau.
Nu imi amintesc aproape nimic din ceea ce am vazut in Castelul Bran, desi ghidul povestea fel de fel de istorioare din trecut, dar mie imi ramasese gandul la micile ostiri ramase pe taraba din micul targ. Cand am iesit, parintii au cedat rugamintilor mele si mi-au cumparat primul joc de sah, cu piese din taiate in lemn de tei.
Vremurile s-au schimbat. Scrisorile aproape ca nu mai exista tocmai pentru ca timpul de altadata s-a asezat in alte matrice. Rabdarea are acum alt sens, iar multe dintre amintirle foarte concrete pe care le avem in minte tind sa treaca dincolo de ecranele reci ale computerelor tot mai performante. Acolo, piesele se muta dupa exact aceleasi reguli, insa aschia sarita din greseala sculptorului, mirosul lemnului lacuit, sunetul cutiei inchisa brusc si zornaitul pieselor din interiorul ei nu mai sunt decat o poveste desueta, restransa intr-o imagine aproape fara poveste. Jocul de sah a fost exilat si el pe iPad.
Ca lumina ochilor - Gabriela Tudorache
Nu implinisem paisprezece ani atunci cand, in prima dimineata de octombrie 1982, am fost treziti la cererea mamei noastre. Simtise ca aceea era ziua si isi dorea ne ne dea ultimele povete, se ne tina mainile noastre inca mici in mainile ei, tot mai schimonosite de boala. Uitase de orice durere fizica, dar locul fusese luat de o durere insutit mai chinuitoare. Stia ca puii ei vor merge mai departe fara ea.
Zilele trecute am gasit un comentariu care mi-a readus in minte aceasta dimineata, care m-a facut sa imi amintesc suferinta mamei mele. Chiar daca acest mesaj era un SPAM, m-a emotionat lupta in care s-au angranat doi copii care sufera alaturi de mama lor bolnava, diagnosticată cu meningiom- fomaţiune craniană, afecțiune care duce la orbire prin strangularea nervului optic. Sint convins, suferinta lor comuna o sa le dea putere sa treaca orice incercare.
Aceasta poveste despre tenacitatea unei familii asemanatoare cu cea pe care am avut-o si eu la un moment dat o puteti gasi pe blogul construit special pentru a o ajuta pe Gabriela Tudorache Dumitru sa lupte cu cancerul care incearca sa-i ia lumina ochilor, o lumina pe care o merita cu varf si indesat daca a stiu sa creasca asemenea copii.
Cititi-le povestea unor oameni incercati de Dumnezeu si ajutati-i daca puteti, fie si numai cu o rugaciune.
Zilele trecute am gasit un comentariu care mi-a readus in minte aceasta dimineata, care m-a facut sa imi amintesc suferinta mamei mele. Chiar daca acest mesaj era un SPAM, m-a emotionat lupta in care s-au angranat doi copii care sufera alaturi de mama lor bolnava, diagnosticată cu meningiom- fomaţiune craniană, afecțiune care duce la orbire prin strangularea nervului optic. Sint convins, suferinta lor comuna o sa le dea putere sa treaca orice incercare.
Aceasta poveste despre tenacitatea unei familii asemanatoare cu cea pe care am avut-o si eu la un moment dat o puteti gasi pe blogul construit special pentru a o ajuta pe Gabriela Tudorache Dumitru sa lupte cu cancerul care incearca sa-i ia lumina ochilor, o lumina pe care o merita cu varf si indesat daca a stiu sa creasca asemenea copii.
Cititi-le povestea unor oameni incercati de Dumnezeu si ajutati-i daca puteti, fie si numai cu o rugaciune.
luni, martie 26
DNA si doamna Lokodi Edit Emőke
Dupa un an si jumatate de la consumarea faptei, avand meterialul probatoriu care nu mai lasa niciun dubiu in privinta faptului ca doamna Lokodi Edit Emőke este implicata in acte grave de coruptie. Cum aceste fapte sunt inca in perioada de prescriptie, producem urmatorul autodenunt:
In luna noiembrie 2010, am adresat presedentiei Consiliului Judetean Mures o solicitare de a-mi acorda sprijinul pentru organizarea unui concert de binefacere in favoarea Fundatiei Alpha Transilvana, cu acces liber pentru copii si parintii lor, ocazie cu care am reusit colectarea unei sume de bani pentru cei mai putin norocosi decat puisorii nostri.
Declar pe propria raspundere ca, desi nu ma cunostea, doamna Lokodi Edit Emőke a abuzat de functia pe care o detinea si a supus solicitarea mea aprobarii consilierilor judeteni, acordandu-mi impreuna cu acestia sala mica a Palatului Culturii din Targu Mures intr-o zi in care nu exista nimic altceva in program. Avand toate aceste conditii indeplinite, am faptuit un concert de chitara clasica si percutie, avandu-i invitati pe Maxim Belciug si Alex Sturzu.
La mai bine de doua luni dupa aceasta intamplare, in prezenta mai multor martori, doamna Lokodi Edit Emőke ne-a primit in biroul dansei, ocazie cu care i-am rasplatit gestul oferindu-i un CD al prietenului nostru, cel care la rugamintea noastra a scris chiar cu mana lui cateva cuvinte de multumire, chiar prea putine. Spre mirarea noastra, doamna Presedinte al CJ Mures a purtat negocierea pentru aceste "foloase cuvenite" asezata in genunchi (la propriu), de la egal la egal cu “corupatorul” principal (bunica din dansa nu a lasat-o sa faca altfel decat ar face cu proprii nepoti).
Am vazut sterile din ultimele zile de la Antena 3 despre DNA si Lokodi Edit Emőke. Sigur ca noi putem sa fim subiectivi, insa nu este prima data cand acest post de televiziune se poarta ca Inchizitia, apoi, daca se dovedeste ca au batut campii… nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase!
Inteleg ca doamna Lokodi Edit Emőke vrea sa-i dea in judecata iar banii castigati sa-i indrepte catre comunitatea in care traieste.
In luna noiembrie 2010, am adresat presedentiei Consiliului Judetean Mures o solicitare de a-mi acorda sprijinul pentru organizarea unui concert de binefacere in favoarea Fundatiei Alpha Transilvana, cu acces liber pentru copii si parintii lor, ocazie cu care am reusit colectarea unei sume de bani pentru cei mai putin norocosi decat puisorii nostri.
Declar pe propria raspundere ca, desi nu ma cunostea, doamna Lokodi Edit Emőke a abuzat de functia pe care o detinea si a supus solicitarea mea aprobarii consilierilor judeteni, acordandu-mi impreuna cu acestia sala mica a Palatului Culturii din Targu Mures intr-o zi in care nu exista nimic altceva in program. Avand toate aceste conditii indeplinite, am faptuit un concert de chitara clasica si percutie, avandu-i invitati pe Maxim Belciug si Alex Sturzu.
La mai bine de doua luni dupa aceasta intamplare, in prezenta mai multor martori, doamna Lokodi Edit Emőke ne-a primit in biroul dansei, ocazie cu care i-am rasplatit gestul oferindu-i un CD al prietenului nostru, cel care la rugamintea noastra a scris chiar cu mana lui cateva cuvinte de multumire, chiar prea putine. Spre mirarea noastra, doamna Presedinte al CJ Mures a purtat negocierea pentru aceste "foloase cuvenite" asezata in genunchi (la propriu), de la egal la egal cu “corupatorul” principal (bunica din dansa nu a lasat-o sa faca altfel decat ar face cu proprii nepoti).
Am vazut sterile din ultimele zile de la Antena 3 despre DNA si Lokodi Edit Emőke. Sigur ca noi putem sa fim subiectivi, insa nu este prima data cand acest post de televiziune se poarta ca Inchizitia, apoi, daca se dovedeste ca au batut campii… nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase!
Inteleg ca doamna Lokodi Edit Emőke vrea sa-i dea in judecata iar banii castigati sa-i indrepte catre comunitatea in care traieste.
O sa-i tinem pumnii stransi!
(Nu m-ar mira ca si din acest pseudo-autodenunt sa iasa un breakingnews la A3)
duminică, martie 25
Dupa o zi de munca in horticultura
Ieri, toata ziua am curatat pomii fructiferi de pe mosia de la Idrifaia.
Spre seara, rupti de oboseala, cu bratele pline de zgariaturi, cand ne pregateam sa pornim catre casa, in curtea casei bunicilor am descoperit dovada ca am reusit sa iesim, cu bine, si din iarna asta. Lumina era deja putina, insa frumusetea, din belsug.
Astazi, continuam activitatea de horticultori inchipuiti...
Etichete:
fructiferi,
ghiocei,
hederfaja,
horticultura,
idrifaia,
pomi,
primavara
sâmbătă, martie 24
Horticultura din Haderfaja lui Pișta baci
Heherfaja este numele maghiar al localitatii in care tihna noastra reuseste sa capete o infatisare concreta. Este un loc incredibil de frumos, un loc in care linistea si impacarea isi au albie fireasca, domolita.
In acest sfarsit de saptamana facem putina horticultura, la fara frecventa. Curatam cu rabdare cea mai mare parte a pomilor fructiferi, le indreptam si rarim coroana.
La ora pranzului, intr-o pauza meritata, chiar inainte sa ne asezam la masa de pranz, am primit vizita lui Pista Baci, unul dintre cei mai batrani locuitori din Idrifaia. Cu toate ca asteapta ca peste cateva zile sa implineasca nouazeci de ani, vecinul bunicilor nostri este inca foarte activ. Ne-a povestit mai multe, unele din trecut, ca doar a facut si el razboiul, altele legate de proiectele sale de viitor, pentru ca inca mai are.
Si ca o proba a faptului ca nu se lasa cu una cu doua, Pișta baci ne-a facut dovada ca stie ce este internetul.
Etichete:
baci,
hederfaja,
horticultura,
idrifaia,
internet,
pista,
pomicultura,
youtube
vineri, martie 23
Un an de la prima lectie de pian
In aceasta dimineata, fara nici cel mai mic festivism, fara sa schimbam ceva din programul obisnuit, am implinit impreuna cu doamna profesoara Ildika Nemes un an de efort comun.
Nu am avut cele mai bune mijloace de inregistrare a imaginilor, insa momentul nu puteam sa il lasam sa treaca fara sa pastram o amintire.
Poate ca a fost si putina emotie, insa prima lectie de pian a ramas cu un an in urma, momentul care anunta germinatia.
Totusi, semne bune anul are!
Etichete:
ildika,
lhttp://www.blogger.com/img/blank.gifectie,
muzica,
nemes,
Pian,
prima,
profesoara
joi, martie 22
Flori nemuritoare
Cand eram copil se intampla foarte des sa calatorim cu masina prin tara, uneori chiar sa campam la margine de drum. Nu era nimic neobisnuit, iar oamenii care faceau asta nu aveau griji pentru siguranta lor.
Cele mai frumoase amintiri din acele calatorii sunt legate de bucuria cu care mama ne indemna sa strangem flori nemuritoare, pe care apoi le duceam acasa si le pastram pana la urmatoarea excursie de acest fel.
Erau vremurile in care florile din plastic si pestele din sticla faceau legea in materie de feng-shui.
Astazi, imi este drag sa imi amintesc despre florile nemuritoare ale mamei mele... doar florile.
Etichete:
amintiri,
flori,
nemuritoare,
pictura
miercuri, martie 21
Un moment al adevarului, Otelul Galati – Dinamo Bucuresti
Echipa noastra nu se mai afla in starea de gratie din sezonul trecut, sincopele par sa fie inevitabile. Chiar si asa, in seara asta o sa fim cu sufletul alaturi de celalalt oras al nostru, de culorile sale. Iar daca la sfarsitul acestei intalniri o sa fim intristati, vom trage aer in piept, apoi ne vom aminti de momentele in care acesti baieti ne-au facut cu adevarat fericiti.
Insa, pana atunci, imbracam tricoul oficial si strigam din toata inima:
“Otelul tu draga ne mai esti,
lupta daca spui ca ne iubesti!”
Simplu exerciţiu de echilibru
Mereu cautam solutii tot mai sofisticate pentru problemele noastre, iar daca buzunarul nu mai poate tine pasul cu ritmul aparitiei acestora suferim, si mai mult daca este vorba despre copii. Comertul se face fara sentimente, iar banii nu au miros…
In aceasta dimineata, intr-o gradinita obisnuita, mai multi copii se ingramadeau in jurul unei jucarii improvizata de catre educatoarea lor: doua ghivece de plastic legate cu sfori, foarte potrivite pentru a exersa un anumit tip de echilibru. Judecand dupa entuziasmul din jurul ciudatei instalatii, nu pot sa nu spun ca simplitatea este inca o data razbunata. Copiii stiu mereu sa se bucure de esenta, chiar daca de foarte multe ori sunt pacaliti de ambalaj.
Simplu exercitiu de echilibru.
Etichete:
comert,
echilibru,
exercitiu,
simplu,
virtualkid.ro
marți, martie 20
miniauto.ro
Intotdeauna am admirat oamenii care gasesc puterea de a-si ingadui pasiunea de a colectiona obiecte, indiferent daca acestea sunt valoroase sau nu. Oricum, in timp, prin simpla lor alaturare si pastrare in conditi cat mai bune, ajutate si de norocul hazardului care caracterizeaza pasiunile umane, aceste colectii ajung sa valorize uneori chiar mici averi.
In urma cu o saptamana si jumatate de am scris despre “masini de legenda”, titlul generic sub care se desfasoara un proiect comercial ale carui metode de promovare le consideram atunci, la fel ca si acum, cinice.
Ieri, descoperit fiind de catre unul dintre cei care mananca paine din asta, adica din volumul vanzarilor de masinute de jucarie, din spatele biroului sau si al ecranului calculatorului, s-a lansat intr-o actiune de desconspirare a unui alt destept” care nu intelege cat de misto este ca el sa fructifice o campanie de marketing targetata pe segmentul de piata al copiilor minori. Sincer, dupa cateva comentarii care ma dojeneau, am intrat pe forumul cu pricina pentru un minut si m-am indignat. Apoi, suspect de repede, mi-a trecut si am decis ca folosesc combinatia linistitoare in astfel de situatii: CTRL-ALT-DELETE.
miniauto.ro este un site populat de oameni interesanti, iar pasiunea lor este demna de toata lauda. Astfel de slabiciuni fac viata cu mult mai frumoasa, mai interesanta. Ii admir, uneori chiar ii invidiez. Totusi, chiar si in cazul lor, exista niste profitori care le speculeaza aceasta pasiune, uneori folosind metode mai mult decat cinice. Despre asta vorbeam in acel articol, nu despre colectia in sine.
Poate ca daca as intra intr-o polemica, mi-ar furniza ceva trafic, insa castigat astfel, mai bine nu.
.
In urma cu o saptamana si jumatate de am scris despre “masini de legenda”, titlul generic sub care se desfasoara un proiect comercial ale carui metode de promovare le consideram atunci, la fel ca si acum, cinice.
Ieri, descoperit fiind de catre unul dintre cei care mananca paine din asta, adica din volumul vanzarilor de masinute de jucarie, din spatele biroului sau si al ecranului calculatorului, s-a lansat intr-o actiune de desconspirare a unui alt destept” care nu intelege cat de misto este ca el sa fructifice o campanie de marketing targetata pe segmentul de piata al copiilor minori. Sincer, dupa cateva comentarii care ma dojeneau, am intrat pe forumul cu pricina pentru un minut si m-am indignat. Apoi, suspect de repede, mi-a trecut si am decis ca folosesc combinatia linistitoare in astfel de situatii: CTRL-ALT-DELETE.
miniauto.ro este un site populat de oameni interesanti, iar pasiunea lor este demna de toata lauda. Astfel de slabiciuni fac viata cu mult mai frumoasa, mai interesanta. Ii admir, uneori chiar ii invidiez. Totusi, chiar si in cazul lor, exista niste profitori care le speculeaza aceasta pasiune, uneori folosind metode mai mult decat cinice. Despre asta vorbeam in acel articol, nu despre colectia in sine.
Poate ca daca as intra intr-o polemica, mi-ar furniza ceva trafic, insa castigat astfel, mai bine nu.
.
Etichete:
colectie,
machete,
marketing,
masinute,
miniauto.ro
luni, martie 19
O casă goală
Am un apartament cu doua camere, aflat in centrul orasului Galati. Am locuit in el foarte, foarte putin timp si am plecat din el intr-o dimineata de ajun al Craciunului, lasand pe usa o coronita facuta cu mana mea dintr-o creanga a bradului de la Chiraftei.
Dupa unsprezece ani, am ajuns sa ma intorc tot mai rar, fara sa trec pragul acestei case, pana saptamana trecuta. Am cumparat o lenjerie de pat si am petrecut o noapte in el. Ecourile unei case dezgolita mi-au facut somnul greu, aproape inutil.
Dimineata, am privit de la fereastra apartamentului pentru care cu multi ani in urma ma luptasem cu inversunare ca sa-l obtin: ceea ce am vazut era neschimbat, insa anii in care nu am fost la acea fereastra nici macar nu am putut sa mi-i imaginez.
Priveam in gol, dintr-o casa in care ecoul abandonului facea legea…
Dupa unsprezece ani, am ajuns sa ma intorc tot mai rar, fara sa trec pragul acestei case, pana saptamana trecuta. Am cumparat o lenjerie de pat si am petrecut o noapte in el. Ecourile unei case dezgolita mi-au facut somnul greu, aproape inutil.
Dimineata, am privit de la fereastra apartamentului pentru care cu multi ani in urma ma luptasem cu inversunare ca sa-l obtin: ceea ce am vazut era neschimbat, insa anii in care nu am fost la acea fereastra nici macar nu am putut sa mi-i imaginez.
Priveam in gol, dintr-o casa in care ecoul abandonului facea legea…
joi, martie 15
De pe drum
Bezmeticie este cuvintul care ar putea sa defineasca ceea ce simt acum, reintors (pentru a cata oara fara rost?) in orasul de care ma leaga multe dintre amintirile mele cele mai de pret. Peste putin timp se implinesc cinci ani de cand m-am vazut fortat sa recurg la bunavointa justitiei romane pentru a-mi dobandi drepturile asupra bunurilor pe care tatal meu a reusit sa le stranga in trecerea sa prin lume. Nu s-a putut altfel, desi am incercat.
Aproape zilnic, suntem bombardati cu informatii legate de volumul de lucrari pe care le are in sarcina fiecare dintre cei care lucreaza in magistratura. Atat de tanguitoare le sunt vorbele incat te cuprinde chiar jena atunci cand mai vii si tu, un neica nimeni, solicitand intr-un mod aproape scabros sa ai acces la ceea ce ti se cuvine de pe urma tatalui tau! Mai ales atunci cand este vorba despre o casa aflata in zona centrala a orasului, chiar in buricul comercial... unde ar putea functiona cu succes un cabinet al cine stie ce carei rude tembele a unui magistrat.
Traiesc in aceste zile un nou episod al telenovelei mele din procesul de succesiune a tatalui meu, in cere am ajuns sa ma judec pana si pentru dreptul de a-i face un monument funerar. In timpul acesta, o gasca organizata in stil mafiot, compusa din tot felul de sacali imobiliari te pandesc asemeni unei rapitoare insetata de sange. Linistiti si foarte exacti, folosind metode pe care l-au verificat deja, toti membrii acestor haite isi fac parte lor de marsavie, astfel ca victima nici sa nu mai incerce sa isi apere propriul drept la decenta, chiar la viata. Constituiti organizatii necrofage de-a dreptul, ei pun ochii pe victime si le executa fara sa clipeasca, in propriul folos, fara sentimentalisme si procese de constiinta ridicole. Foamea lor nemasurata, rupta de orice urma de moralitate, le da idei tot mai multe, dar mai ales tupeul de a specula fara rusine orice le-ar putea aduce un avantaj.
Altfel spus, am ajuns sa ma rog, sa accept umilinte demne de Kafka, din partea unor oameni care s-au scolit, perfectionat, si-au oblojit ranile intemplatoare si si-au nascut puii vii, muncesc in conditii umane, avand ca singur scop sa imi faca uneori dreptate, rezonabil, civilizat, in instanta. Nu numai ca nu am parte de o judecata dreapta, dar mai mult decat atat, tocmai pentru ca am indraznit sa nu renunt la drepturile mele si sa-i infrunt, ei se inversuneaza in a ma umili si mai mult. Ma calca in picioare, cu zambetul pe buze, satisfacuti de trosnetul oaselor pe care le zdrobesc. Cum mi-as permite eu sa-i contrazic. Legea sunt ei, iar eu pot sa crap.
Chiar acum, fac anticamera la primprocuror, cel care ar fi trebuit sa vegheze la respectarea legilor, sa cerceteze infractuinile pe care le-am reclamat si probat. Astept sa ma primeasca si, probabil, sa imi rada si el in nas, constient fiind ca trebuie sa fiu nebun pentru a continua aceasta lupta. In definitiv, chiar el este cel care a respuns petitiei mele nerespectand termenul legal, apoi, pentru ca eu as fi putut fi foarte tenace, a mai tinut noua zile la sertar documentul prin cere imi respingea cererea. Erau exact cele noua zile care ma privau de dreptul de a-i mai ataca decizia (ilegala) de a nu incepe urmarirea penala a faptuitorilor care mi-au facut viata un cosmar. Si el, duce acasa o paine platita si din banii mei, insa nu-i pasa de asta. Nu! Prefera sa intre in jocul acestor incrngaturi profund ticaloase, sa le faca jocul, indiferent daca asta se petrece din prostie, inconstienta, ticalosie, incompetenta. Pentru ei, eu nu sint important nici macar atunci cand am dreptate, cand le fac pana si munca lor pentru un probatoriu cat mai bun. Folosind portite ale legii, lasate special pentru ca ei sa isi poata permite sa fie ticalosi, imi rad in fata sima trateaza ca pe un vierme...
In aceste conditii, oare de ce sa ma mai mir pentru ca alti oameni aleg sa isi faca singuri dreptate. Sigur ca unii dintre ei sunt cazuri patologice, insa, de multe ori judecam doar efectele, ignorand complet cauza. Pana acum am reusit sa adun peste cincizeci de infatisari, mare parte programate si desfasurate in bataie de joc, de catre niste judecatori repetenti de-a dreptul la jurisprudenta europeana. Oare as avea dreptul ca la un moment dat sa imi pierd mintile? Ar sta cineva sa priveasca in urma si sa vada cata frustrare am adunat doar pentru ca sint tinut pe drumuri de catre niste ticalosi, lasandu-mi copilul si cheltuid banii pe care i-as fi putut folosi pentru educatia lui? Nu!
Aproape zilnic, suntem bombardati cu informatii legate de volumul de lucrari pe care le are in sarcina fiecare dintre cei care lucreaza in magistratura. Atat de tanguitoare le sunt vorbele incat te cuprinde chiar jena atunci cand mai vii si tu, un neica nimeni, solicitand intr-un mod aproape scabros sa ai acces la ceea ce ti se cuvine de pe urma tatalui tau! Mai ales atunci cand este vorba despre o casa aflata in zona centrala a orasului, chiar in buricul comercial... unde ar putea functiona cu succes un cabinet al cine stie ce carei rude tembele a unui magistrat.
Traiesc in aceste zile un nou episod al telenovelei mele din procesul de succesiune a tatalui meu, in cere am ajuns sa ma judec pana si pentru dreptul de a-i face un monument funerar. In timpul acesta, o gasca organizata in stil mafiot, compusa din tot felul de sacali imobiliari te pandesc asemeni unei rapitoare insetata de sange. Linistiti si foarte exacti, folosind metode pe care l-au verificat deja, toti membrii acestor haite isi fac parte lor de marsavie, astfel ca victima nici sa nu mai incerce sa isi apere propriul drept la decenta, chiar la viata. Constituiti organizatii necrofage de-a dreptul, ei pun ochii pe victime si le executa fara sa clipeasca, in propriul folos, fara sentimentalisme si procese de constiinta ridicole. Foamea lor nemasurata, rupta de orice urma de moralitate, le da idei tot mai multe, dar mai ales tupeul de a specula fara rusine orice le-ar putea aduce un avantaj.
Altfel spus, am ajuns sa ma rog, sa accept umilinte demne de Kafka, din partea unor oameni care s-au scolit, perfectionat, si-au oblojit ranile intemplatoare si si-au nascut puii vii, muncesc in conditii umane, avand ca singur scop sa imi faca uneori dreptate, rezonabil, civilizat, in instanta. Nu numai ca nu am parte de o judecata dreapta, dar mai mult decat atat, tocmai pentru ca am indraznit sa nu renunt la drepturile mele si sa-i infrunt, ei se inversuneaza in a ma umili si mai mult. Ma calca in picioare, cu zambetul pe buze, satisfacuti de trosnetul oaselor pe care le zdrobesc. Cum mi-as permite eu sa-i contrazic. Legea sunt ei, iar eu pot sa crap.
Chiar acum, fac anticamera la primprocuror, cel care ar fi trebuit sa vegheze la respectarea legilor, sa cerceteze infractuinile pe care le-am reclamat si probat. Astept sa ma primeasca si, probabil, sa imi rada si el in nas, constient fiind ca trebuie sa fiu nebun pentru a continua aceasta lupta. In definitiv, chiar el este cel care a respuns petitiei mele nerespectand termenul legal, apoi, pentru ca eu as fi putut fi foarte tenace, a mai tinut noua zile la sertar documentul prin cere imi respingea cererea. Erau exact cele noua zile care ma privau de dreptul de a-i mai ataca decizia (ilegala) de a nu incepe urmarirea penala a faptuitorilor care mi-au facut viata un cosmar. Si el, duce acasa o paine platita si din banii mei, insa nu-i pasa de asta. Nu! Prefera sa intre in jocul acestor incrngaturi profund ticaloase, sa le faca jocul, indiferent daca asta se petrece din prostie, inconstienta, ticalosie, incompetenta. Pentru ei, eu nu sint important nici macar atunci cand am dreptate, cand le fac pana si munca lor pentru un probatoriu cat mai bun. Folosind portite ale legii, lasate special pentru ca ei sa isi poata permite sa fie ticalosi, imi rad in fata sima trateaza ca pe un vierme...
In aceste conditii, oare de ce sa ma mai mir pentru ca alti oameni aleg sa isi faca singuri dreptate. Sigur ca unii dintre ei sunt cazuri patologice, insa, de multe ori judecam doar efectele, ignorand complet cauza. Pana acum am reusit sa adun peste cincizeci de infatisari, mare parte programate si desfasurate in bataie de joc, de catre niste judecatori repetenti de-a dreptul la jurisprudenta europeana. Oare as avea dreptul ca la un moment dat sa imi pierd mintile? Ar sta cineva sa priveasca in urma si sa vada cata frustrare am adunat doar pentru ca sint tinut pe drumuri de catre niste ticalosi, lasandu-mi copilul si cheltuid banii pe care i-as fi putut folosi pentru educatia lui? Nu!
Etichete:
galati,
ilegalitati,
infractiuni,
justitie,
mafie,
procuratura,
succesiune
marți, martie 13
Lecția despre cub
Uneori m-am crezut foarte aproape să învăț Lecția despre cub.
Apoi, aproape fără să înțeleg de ce, fostele mele mișcări sigure și precise au început să se schimbe în ezitări.
Mai târziu, ratările repetate încep să pară firești, iar eu, tot mai frustrat și mai resemnat îl abandonez, fără să mai înțeleg nimic din ceea ce mi se întâmplă.
“…se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Nichita Stanescu, din vol "Opere imperfecte" (1979)
Apoi, aproape fără să înțeleg de ce, fostele mele mișcări sigure și precise au început să se schimbe în ezitări.
Mai târziu, ratările repetate încep să pară firești, iar eu, tot mai frustrat și mai resemnat îl abandonez, fără să mai înțeleg nimic din ceea ce mi se întâmplă.
“…se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Nichita Stanescu, din vol "Opere imperfecte" (1979)
Etichete:
Cub,
despre,
lectia,
Nichita Stanescu,
rubik
SMS
Un simplu SMS. Îl păstrez și acum în telefon, chiar dacă îl recitesc doar o singură dată pe an, în cea de a treisprezecea zi a lui mărțișor.. Așa am aflat despre nașterea copilului care urma să poarte același nume cu al fiului meu.
Îl recitesc și mă întreb, de fiecare dată, ce ar putea să mai aducă anul următor, cât se vor mai estompa culorile altădată vii ale prieteniei. Încet și sigur, cad alte și alte perdele de fum, iar distanțele cresc.
Apoi îmi vin în minte întâmplări din trecut și nu mai pot decât să zâmbesc acestor amintri.
Etichete:
aniversarea,
nasterea,
zi
luni, martie 12
Zăpada mieilor
FCM Târgu Mureș este o echipă în derivă, supusă tot mai des acuzelor legate de nechibzuința cu care sunt alocați banii publici ai locuitorilor acestui oraș. Mai ales dacă ar fi să judec după ceea ce se întâmplă în teren, sumele cheltuite pentru transferurile acestei ierni par a fi nejustificate. Pe un stadion aproape plin, pe o ninsoare apoasă care trecea prin haine, am stat vreme de două ore și am așteptat să ne bucurăm pentru un gol, pentru o victorie. Am fluturat steagul ud, am strigat și am cântat pentru echipa orașului în care trăim, apoi am plecat acasă, trecând pe lângă peretele vestiarelor pe care tronează imaginea echipei de aur a AS Armata Târgu Mureș. Istorie, istorie amestecată cu frustrarea actualei neputințe.
Eu nu sînt printre cei care condamnă decizia municipalității de a-i oferi lui Marius Lăcătuș o sumă atât de mare pentru a ocupa locul antrenorului de pe banca de rezerve, însă mi-aș dori ca acesta să rămână la echipă și în cazul în care ea retrogradează, să ia decizii de întinerire a echipei, dar mai ales de încurajare a activității din curtea proprie a clubului. Nu pot să am pretenția ca "Fiara" să rămână definitiv aici, însă dacă tot a decis să-și lege numele de sportul din acest oraș, atunci ar fi potrivit ca rezultatele imediate să fie lăsate în plan secund, pe primul loc fiind un proiect de viitor cu ajutorul căruia să se poată crește o echipă mai glorioasă decât generația lui Ladislau Boloni.
În urmă cu câțiva ani, Lăcătuș își lăsa amprenta inconfundabilă și la cealaltă echipă de suflet a noastră, Oțelul Galați. O parte din laurii pe care acest club a reușit să-i câștige i s-au datorat și lui, datorită seriozității cu care a construit. Deci, rețeta există, însă ea are nevoie de multe răbdare și chibzuință, ori nu să ne pierdem speranța la cea dintâi zăpadă a mieilor, ci să visam la propriul tricou de campion.
Ieri n-am învins, iar șansele să mai scăpam de retrogradare sunt tot mai puține, însă suporterul adevărat este acela care știe să își susțină echipa necondiționat, atâta timp cât și din partea celor aflați în teren se vede dăruire pentru culorile pe care le apără, cei mai mulți dintre ei temporar.
În timpul acesta, cu bani incomparabil mai puțini, am putea să revigorăm campionatele școlare, așteptând ziua în care copiii de astăzi vor fi gata să lupte până la ultima suflare pentru culorile orașului lor, poate chiar în Champion League.
La următorul meci, cu toată recuzita, o să fim în tribună și o să cântăm pentru echipă din orașul florilor.
Eu nu sînt printre cei care condamnă decizia municipalității de a-i oferi lui Marius Lăcătuș o sumă atât de mare pentru a ocupa locul antrenorului de pe banca de rezerve, însă mi-aș dori ca acesta să rămână la echipă și în cazul în care ea retrogradează, să ia decizii de întinerire a echipei, dar mai ales de încurajare a activității din curtea proprie a clubului. Nu pot să am pretenția ca "Fiara" să rămână definitiv aici, însă dacă tot a decis să-și lege numele de sportul din acest oraș, atunci ar fi potrivit ca rezultatele imediate să fie lăsate în plan secund, pe primul loc fiind un proiect de viitor cu ajutorul căruia să se poată crește o echipă mai glorioasă decât generația lui Ladislau Boloni.
În urmă cu câțiva ani, Lăcătuș își lăsa amprenta inconfundabilă și la cealaltă echipă de suflet a noastră, Oțelul Galați. O parte din laurii pe care acest club a reușit să-i câștige i s-au datorat și lui, datorită seriozității cu care a construit. Deci, rețeta există, însă ea are nevoie de multe răbdare și chibzuință, ori nu să ne pierdem speranța la cea dintâi zăpadă a mieilor, ci să visam la propriul tricou de campion.
Ieri n-am învins, iar șansele să mai scăpam de retrogradare sunt tot mai puține, însă suporterul adevărat este acela care știe să își susțină echipa necondiționat, atâta timp cât și din partea celor aflați în teren se vede dăruire pentru culorile pe care le apără, cei mai mulți dintre ei temporar.
În timpul acesta, cu bani incomparabil mai puțini, am putea să revigorăm campionatele școlare, așteptând ziua în care copiii de astăzi vor fi gata să lupte până la ultima suflare pentru culorile orașului lor, poate chiar în Champion League.
La următorul meci, cu toată recuzita, o să fim în tribună și o să cântăm pentru echipă din orașul florilor.
duminică, martie 11
Ce rămâne dintr-o bucurie simplă
La două zile distanță de repetiția de la grădiniță, am organizat și marea petrecere a zilei de naștere, la locul de joacă la care am sărbătorit și în anteriorii doi ani.
Totul a fost așa cum am plănuit, așa cum ne-am dorit, iar veselia tuturor invitaților care ne-au onorat invitația a fost garanția reușitei.
Astăzi dimineață, după un somn bun, prima grijă a sărbătoritului a fost să ceară din nou să deseneze "ceva”. Încă o dată, s-a dovedit că mintea unui copil este un univers cu adevărat fabulos: "Am desenat ziua mea.”
Etichete:
aniversarea,
galeria,
joaca,
land,
locomotiva,
nasterea,
real,
virtualkid,
winnie,
ziua
Harta secretă
Ieri dimineață, pe nepusă masa, am fost rugat să îi pregătesc minibiroul cu toate cele necesare ca să facă un desen, foarte repede. Când toate s-au aflat la locul lor, m-a anunțat că nu trebuie să mă uit la ceea ce desenează pentru că este o hartă secretă.
M-am conformat și mi-am văzut de treburile mele, deși spun sincer, mă cam rodea curiozitatea, iar așteptarea a meritat: am primit indiciile pe care trebuia să le urmez ca să găsesc comoara din sufragerie. Exceptând numărul pașilor pe care trebuia să-i fac, harta secretă m-a dus direct la locul unde era ascunsă comoara, adică două biluțe din plastic maro.
sâmbătă, martie 10
Numărul 877 - tricou de campion al lui Mihai Nesu
Urmăresc emisiunea Antenei 3 în care Mihai Neșu le cere ajutorul celor care l-au urmărit cu sufletul la gură atunci când el, aflat în arena verde, dădea proba dăruirii și a tenacității, apărând culorile clubului sau ale țării sale. A îmbrăcat mereu tricoul echipei sale cu o determinare demnă de tot respectul. Acum, forțat de cruzimea unui moment de imensă neșansă, datorat poate tocmai implicării totale chiar și atunci când miza nu era un trofeu, campionul face selecția propriei echipe de campioni: Mihai Neșu Foundation.
Ceea ce mă surprinde cu adevărat este liniștea din online. Foarte puțini au găsit de cuviință să scrie despre această acțiune, eventual să pună un link spre site-ul său, chiar dacă el este încă în construcție. Cât de greu este să le spui și celor din mediul tău că ți-ai dori să fii tu cel care câștigă tricoul pus în joc, pentru tine, sau pentru cineva drag, iar pentru asta ai dat un SMS la 877 ?
Și dacă nu ar fi să câștigăm, nu ne este greu să mai vorbim și altădată despre frumusețea unui gest atât de simplu. Vorbiți și voi despre Mihai pentru că el este un exemplu pentru toți copiii noștri.
Vorbiți copiilor despre toate tricourile de campioni adevărați. Ele sunt fermentul viitoarelor caractere din arenele lumii, ele sunt cele are ne vor modela prichindeii după chipul și asemănarea performeri veritabili, capabili ca și atunci când se află în suferință să nu se gândească doar la ei. Altfel, ruina o să ne cuprindă...
877 este astăzi numărul unui campion! Vă rog să luptați pentru acest tricou, pe care românii îl prețuiesc la cca 10000 de euro, dar pe care îl puteți câștiga cu numai 2 euro.
Ceea ce mă surprinde cu adevărat este liniștea din online. Foarte puțini au găsit de cuviință să scrie despre această acțiune, eventual să pună un link spre site-ul său, chiar dacă el este încă în construcție. Cât de greu este să le spui și celor din mediul tău că ți-ai dori să fii tu cel care câștigă tricoul pus în joc, pentru tine, sau pentru cineva drag, iar pentru asta ai dat un SMS la 877 ?
Și dacă nu ar fi să câștigăm, nu ne este greu să mai vorbim și altădată despre frumusețea unui gest atât de simplu. Vorbiți și voi despre Mihai pentru că el este un exemplu pentru toți copiii noștri.
Vorbiți copiilor despre toate tricourile de campioni adevărați. Ele sunt fermentul viitoarelor caractere din arenele lumii, ele sunt cele are ne vor modela prichindeii după chipul și asemănarea performeri veritabili, capabili ca și atunci când se află în suferință să nu se gândească doar la ei. Altfel, ruina o să ne cuprindă...
877 este astăzi numărul unui campion! Vă rog să luptați pentru acest tricou, pe care românii îl prețuiesc la cca 10000 de euro, dar pe care îl puteți câștiga cu numai 2 euro.
Numărul 877 - tricou de campion.
vineri, martie 9
Curcubeul "Miaelei"
Le încercăm pe toate, uneori cu metodă, alteori în devălmășie.
Lecțiile iau tot mai mari felii din porțiile de joacă.
Și totuși, există nenumărate jocuri-lecție, la care elevii vin din propria dorință.
Îi mulțumim "Miaelei", cea care ne-a trims în dar o bucățică dintr-un viitor curcubeu.
Lecțiile iau tot mai mari felii din porțiile de joacă.
Și totuși, există nenumărate jocuri-lecție, la care elevii vin din propria dorință.
Îi mulțumim "Miaelei", cea care ne-a trims în dar o bucățică dintr-un viitor curcubeu.
Falansterul violetelor Anei Maria Gâlea
Ana Maria Gâlea este o gălățeancă pe care viața a adus-o în Târgu Mureș și pe care am descoperit-o de puțin timp, atunci când am decis să luăm parte la unele dintre evenimentele organizate de ea sub umbrela Studio-ului Teritorial Târgu Mureș al Radio Difuziunii Române.
Om frumos, Ana Maria rânduiește aceste întâmplări cu mare chibzuință, dând viață unor ore de mare încântare audienței din Studio-ul 3. Într-o lume în care aproape totul a ajuns să se măsoare doar în audiență, în universul acesta aproape închis, ea reușește să făurească un adevărat falanster, populat cu nume de mare greutate în muzică românească, oameni dăruiți cu har, truditori ai sunetelor.
La fel ca și în cazul parfumului fin, Ana Maria își ține sărurile musicale în fiole mici, săptămânale, pe care le împarte cu generozitate și în online.
Am fost și noi acolo, însă de data aceasta foarte puțin!
Om frumos, Ana Maria rânduiește aceste întâmplări cu mare chibzuință, dând viață unor ore de mare încântare audienței din Studio-ul 3. Într-o lume în care aproape totul a ajuns să se măsoare doar în audiență, în universul acesta aproape închis, ea reușește să făurească un adevărat falanster, populat cu nume de mare greutate în muzică românească, oameni dăruiți cu har, truditori ai sunetelor.
La fel ca și în cazul parfumului fin, Ana Maria își ține sărurile musicale în fiole mici, săptămânale, pe care le împarte cu generozitate și în online.
Am fost și noi acolo, însă de data aceasta foarte puțin!
Etichete:
Ana,
cristina,
falanster,
galea,
Maria,
musical,
producator,
radio,
realizator,
targu
8 martie 2012
8 martie 2012
La fix cinci ani, chiar la ora la care se năștea,
Ștefan își trăia ziua între colegii lui.
Când au trecut acești cinci ani?
Etichete:
8 martie,
aniversare,
patriche,
stefan,
virtualkid.ro
joi, martie 8
8 martie, 2007
8 martie, 2007
Au trecut cinci ani. Fotografia pe care am făcut-o cu telefonul o păstrez cu mare drag.
Mi se părea incredibil de mic, de firav. Și i-am dat numele mamel mele, să i-l ducă mai departe cu cinste. Câteva luni mai târziu, această fotografie îl însoțea pe tatăl meu atunci când ....
luni, martie 5
duminică, martie 4
4 martie 1977
În urmă cu douăzeci și cinci de ani, în modestul apartament din blocul F al cartierului muncitoresc Țiglina III, părinții și bunicii mi-au servit una dintre cele mai importante lecții de viață, stăpânirea de sine. Nu am știut niciodată, iar acum nici nu mai am pe cine să întreb, care a fost prețul pe care l-au plătit părinții și bunicii mei în noaptea cutremurului din 4 martie 1977 pentru ca noi, copiii, să nu intrăm în panică.
Ușa apartamentului nostru a fost singura care nu s-a deschis în acea seară. Am auzit a doua zi fel de fel de povești: oameni care au sărit de la geam, alții care au ieșit în pielea goală în stradă, mânați de groaza unei cutremurări neașteptate. Atunci, departe de noi, au murit oameni al căror nume nu îl știm, ca să-l pomenim. 35 de ani... și câteva ore.
Etichete:
4martie1977,
cataclism,
catastrofa,
cutremur,
dezastru
sâmbătă, martie 3
Aleea 8, parcela 30
Suntem în paradis?
Știi tată?
Dacă am fierbe hrana
Porcii ar digera-o de două ori mai repede.
Știu fiule!
Dar ce importantă are timpul pentru porci?
(autor necunoscut, poveste universal valabilă)
Tricoul de Champions League
Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.
A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.
Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.
Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.
Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.
În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.
La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.
I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:
Tricoul de Champions League, cel câștigat!
A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.
Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.
Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.
Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.
În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.
La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.
I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:
Tricoul de Champions League, cel câștigat!
vineri, martie 2
Un meloman adevărăcios
Orice concert de calitate începe cu intrarea în starea de grație, nu atât a artistiilor, cât mai ales a auditoriului.
Când așteptam să înceapă "The same old legend”, fiecare se pregătea așa cum putea:
Contrabasul lui Pedro Negrescu
"Omul este o sumă a întâlnirilor sale”, iar dintre acestea, câteva sunt momentele de cotitură, chiar dacă efectele ajung să se vadă peste ani și ani.
Adunăm în carnețelul nostru cu autografe muzicale tot mai multe semne ale acestor întâlniri. Oameni dăruiți cu harul cântărilor alese vin și pleacă din mediul nostru, lăsând fiecare mai mult sau mai puțin din sămânța propriei trăiri. Noi, uneori chiar fără să ne dăm seama, așteptăm mentorul care să ne deschidă adevăratele căi.
Aseară, într-un studio de radio, Pedro Negrescu și-a rostit pledoaria sa pentru contrabass.
joi, martie 1
Aici Radio Târgu Mureș, România
Este locul în care aproape nefiresc de intim se strâng oameni și își împart unii altora sunete, întâmplările fiind prilejul unor manifestări tot mai puțin firești în vremurile pe care le trăim: necunoscuți aparent liniștiți ascultă muzică.
Săptămânal, Studioul Teritorial organizează câte un eveniment de acest fel, pe care îl și transmite în direct. Uneori, suntem și noi chiar acolo, la Radio Târgu Mureș, România.
(Ana Maria Gâlea, Daniel Csikos si Pedro Negrescu au fost actorii unei seri de poveste)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)