miercuri, noiembrie 30

Iubește România

Știu că te-ai plictisit să mai ai speranțe, să mai privești cu o minima credință la cei care au ajuns să siluiască țara asta mai des decât le-ar putea lor folosi, mai înverșunat decât s-ar justifica. Știu că se împuținează motivele pentru care să ridicăm privirea din pământ. Aproape că suntem condamnați, ca nație. Nimic nu mai pare să mai lumineze vreo ieșire. Orice analiză duce înspre deznădejde și resemnare.

Cu toate acestea, și dacă ar fi să își trăiască cele de pe urmă clipe, tot nu avem nici cel mai mic motiv să nu îi stăm alături până la sfârșit.
Așa cum părinților noștri încercăm să le fim noi cei care prin lumânarea ținută la căpătâi să le întoarcem lumina dăruită prin naștere, tot așa ar trebui să ținem steagul aproape de sufletul nostru, dar mai ales de cel al puilor noștri. Altfel, până și lumânarea o să sfârșească prin a-și pierde toate sensurile.

Copilul meu, iubește România! Iubește-ți steagul! Într-o bună zi, o să vezi, o să merite! Păzește candela ca să nu se stingă, niciodată!

În pragul iernii

Ne-a provocat Carmen să participăm la Mircurea fără cuvinte postând imaginea unei flori care emană multă căldură, prilej pentru noi să ne amintim de galbenul din Edenul de la Ibanesti.

marți, noiembrie 29

La meci


Mă surprinde lejeritatea cu care trec oamenii pe lângă niște performanțe ale echipelor sportive din oraș. Într-o țară în care foarte puține orașe se pot mândri cu prezența în prima ligă de fotbal, eu cred că Târgu Mureș nu știe să prețuiască o oportunitate în educația copiilor. Sigur că stadionul este locul de manifestare (uneori) animalică a unor retardați capabili să articuleze aproape numai onomatopee, dar tot stadionul este arena în care se poate vedea pe viu ce înseamnă efortul, sacrificiul pentru o idee, pentru niște culori, pentru un steag.

Era frig! Ne-am încălzit scandând alături de galerie, am bătut toba și am scandat lozinci. Sportul înseamnă și aceasta, adică să îți găsești puterea să iubești necondiționat o echipă, doar pentru că este a ta, pentru că îți reprezintă orașul. Uneori este înfrântă, dar susținerea ta oferită mai ales atunci când nu merită este fermentul viitoarelor victorii. Altfel, echipa ta se transformă într-o gașcă bezmetică, indolentă și agresivă.
.

sâmbătă, noiembrie 26

O seară cu Lemmy Kilmister

Mi se face dor, uneori, de serile în care eram suficient de nebun încât să dau la maxim pick-upul în timp ce ascultam muzică unor "descreeraţi buni numai să infunde puşcariile” (asta era părerea tatălui meu). Da, mi se face dor de acea perioadă în care oamenii aveau mai multă înţelegere pentru cei din jur, iar supărarea pentru câte un astfel de episod de vacarm trecea la fel de repede cum şi apărea.

Da, în seara asta mi s-a facut dor, aparent fără nici cea mai mica explicatie, de Lemmy. Tatăl meu era scârbit de tot ceea ce vedea si auzea legat de el. Pur şi simplu il desgusta la modul cel mai concret. De câteva ori chiar am încercat să i-l prezint pe Lemmy cu latura lui umană, sa-i spun lucruri pe care le citisem despre el, însă am vorbit la pereti. Cum ar putea un om născut in seara de Crăciun să fie altfel decât valoros?

Mi-am amintit chiar acum, când scriu aceste rânduri de imensa bucurie resimţită atunci cand am ajuns acasă cu primul meu album Motorhead – ten years. Dădusem pe el o mică avere, mai ales pentru un elev de liceu. Dacă ar fi ştiut, tata m-ar fi cotonogit, cu toate că nu-i statea in obisnuinţă. Salariul lui era de numai trei ori mai mare decât plătisem eu pe un vinil.

Mi s-a facut dor, defapt, de un tânar pe care nu l-am mai vazut de foarte mult timp. El îl admira sincer pe Kilmister şi nu îl credea atunci când il auzea spunând că este "a serial killer".

vineri, noiembrie 25

Ghicitoarea






Despre ce să fie vorba? La ce lucrăm acum?

joi, noiembrie 24

Ceață pe Dunăre la Galați





Înainte să pleci, de fiecare dată, ai tendința de a mai privi peste umăr, în spate.
Pe Dunăre, totul se întâmplă fără să țină cont de faptul că tu pleci, iar ceața trage cortină după cortină, valuri după valuri de abur plutind în derută.

Așa arată Dunărea acum, când noi îi întoarcem spatele și pornim pe drumul de întoarcere.

miercuri, noiembrie 23

Ziua în care a plâns regina



23 noiembrie 1991 - Farrokh Bulsara, sau mai cunoscutul Freddie Mercury anuntă public că are SIDA. A doua zi pornește într-o călătorie care dă un incredibil șah la regină.

"I want to break free from your lies..."

Moș Crăciun la tabletă





Lumea este într-o continuă schimbare, incredibil de rapidă, iar asta se poate vedea și din felul în care se modifică până și poveștile: în seara trecută am avut ocazia să constat că moșul Crăciun a trecut într-o etapă nouă, aceea în care poate fi administrat la tabletă. Aproape că nu mai știi ce să crezi.

Moșul aduce tableta sau invers?

marți, noiembrie 22

Autoportret

duminică, noiembrie 20

Dezlegarea la peşte

Am crescut într-o lume în care peştele era mâncarea săracului. Cei care au apucat vremurile de înainte de '89 ştiu foarte bine la ce anume mă refer. Eu nu am uitat jena cu care unii colegi se ascundeau, efectiv, atunci când pachetul adus de acasă pentru pauză trebuia pus pe masă. Eu aşa am apucat, masa era comună iar merindele erau puse toate la comun.

Astăzi este prima dezlegare la peşte din postul Crăciunului, prilejul unui noian de amintiri dintr-o lume în care auzeam aproape zilnic: "Nicio masă fără peşte” Pe atunci flota de pescuit a ţării era o forță mondială, iar creveţii umpleau rafturile magazinelor alimentare, la preţ de nimic. Acum, mănânc şi plâng! Că doar este dezlegare la peşte.

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Una dintre poveştile fabuloase* ale lumii, în ciuda faptului că nu face altceva decât să povestească despre curajul, nebunia sau poate chiar discernământul chirurgical al înţelegerii vieţii, duce cu ea o sumedenie de alte poveşti de viaţă, poveşti despre trufie, despre invidie, despre răzbunare, desprea....

Kirk Douglas a deţinut drepturile de producţie ale filmului “One Flew over The Cuckoo's Nest” şi chiar a sperat să îl joace el pe McMurphy. A făcut însă greşeala şi i-a oferit aceste drepturi fiului său Michael Douglas, iar el a decis că tatăl său este prea bătrân pentru acest rol. Ulterior Kirk a fost foarte supărat pe fiul său pentru acest incident, supărarea mergând mult peste ani, timp in care jocul de cuvinte care a dat ideea titlului cărtii lui Ken Kesey şi apoi a filmului regizat de Milos Forman a fost aproape o axiomă a relaţiei tată-fiu din familia Douglas:


"...unu-o ia de-a dreptul , altul zboară şui

unul zboară peste cuibul cucului ."


*(astăzi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la premiera filmului)

.

sâmbătă, noiembrie 19

Gânduri naive într-o oglindă de hârtie


Întreaga jumătate a zilei de până la somnul de prânz a fost dedicată desenului. A făcut asta cu o înverșunare greu de zugrăvit în cuvinte, cu pauze puține și scurte. Au rezultat paisprezece desene originale, nefiind două care să semene între ele. Și mai interesant este faptul că pe toate le explică cu multă rigurozitate, întărind tușele tot mai sigure ale unor gânduri copilărești trecute pe oglinda de hârtie din fața sa.


Povestea merge mai departe!

vineri, noiembrie 18

La tăți ni-i greu

Citeam ieri o postare scurtă, aproape tânguitoare. Mana se pregătea de brad, ghirlande, artificii, poate și pentru cântările fiecărui sfârșit de an. Nimic mai firesc, doar că făcea toate acestea având în fața ochilor o imagine parcă privită într-o oglindă ultraconvergentă în care toate cele pe care le aștepta se comprimau într-un singur punct, un pixel albastru din fotografia unei iluzii. Complet diferită prin substanță si infățișare.

Omul este făurit dintr-un aluat tare ciudat, mintea și trupul tânjindu-i mereu la ceva ce nu poate avea, iar asta nu este decât încă o dovadă a faptului că mâine nu există! Totul este un vis în alt vis.

Oare ce gândește păianjenul Adolf în diminețile în care bruma trage să-i rupă casa și singura sursă de hrană care i-a mai rămas. El o fi putând să ducă prin ultraconvergența toate acestea într-un pixel verde al unei fotografii de vară fierbinte?

24 de ore – competițiile neștiute ale SMURD

Într-o dimineață oarecare, una în care ai întârziat la lecția de pian, atunci când ieși pe ușă, întâlnești câțiva tineri urcând un fugă pe scări. Cu toții au bagaje grele în mâini, cu toții gâfâie în timp ce numără fiecare etaj pe care îl urcă. Sînt îmbrăcați la fel, în combinezoane roșii, asemeni unei echipe dintr-o competiție polisportivă. Te uiți la ei cu admirație, dar nu îi încurajezi în efortul lor decât din priviri. Competiția lor nu este una pentru public, nu duce către podiumuri sau lauri olimpici. Sunt doar una dintre echipele Serviciului Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare din Târgu Mureș. Pe scurt, ei sunt o parte dintr-un întreg cu valențe de campion angrenat într-o competiție proprie, cu victorii și înfrângeri.
A doua zi, dimineața este absolut normală. Întâmplarea nu se mai repetă. În schimb, la avizier găsești necrologul vecinului tău, rămas un simplu nume pe această coală de hârtie, semn că lupta din ajun a fost una pierdută. Tinerii competitori pe care i-ai întâlnit cu numai douăzeci și patru de ore înainte au fost înfrânți, dovadă că și în cazul lor victoriile adevărate sunt cele care vin împreună cu multe dezamăgiri.

Pentru vecinul nostru a venit ziua. Pentru alții însă, mulțumită unor tineri adunați în jurul ideii de SMURD, acest final se mută la o altă dată, neștiută. Competiția continuă implacabil schimbând uneori doar actorii.

La 24 de ore distanță, dimineața poate să fie cu totul și cu totul altfel, iar noi nu putem decât să constatăm asta.

joi, noiembrie 17

O perdea între două lumi

În câte o dimineață în care îmi tihnește cafeaua, mă năpădesc gândurile pe care mi-ar fi greu să le descriu în cuvinte, un amestec de bucurie reținută și tristețe resemnată, ceva asemantor unui vis în care reîntâlnești oamenii dragi și pierduți de multă vreme. Îi vezi fără să mai închizi ochii, ca un abur așezat în forme cunoscute, dureros de lipsite de substanță, dar totuși ale tale, într-un întreg asemănător balsamului pe rană. O rană pe care singur ți-ai făcut-o și pe care în loc să o tratezi, tu o zgândări cu îndărătnicie.

În câte o dimineață mă amăgesc privind prin aburul de deasupra ceștii ca printr-un filtru, ca printr-o perdea fină despărțind două lumi, una care te ține captiv, alta care nu te mai dorește. Tu, tot mai tentat să nu te mai împotrivești alienării, în timp ce umbrele de dincolo de negură, din zi în zi, sunt tot mai hotărâte să te ajute, să îți curme suferința.

În câte o dimineață stau pe marginea unei prăpăstii imaginare, privind în hăul care nu există decât în mintea mea, iar vocile care mă cheamă sunt tot mai convingătoare.

Eu, cu fiecare zi, un Ulyse bântuit, tot mai neputincios, gata de saltul izbăvitor, singurul drum care mă mai poate duce dincolo de perdeaua dintre lumi.

miercuri, noiembrie 16

Pentru o seară, Hegedus Endre ni l-a adus pe Franc Liszt în oraș


De multe ori am frustrări legate de nenumăratele oportunități pe care le oferă Bucureștiul, orașul trufiei artistice și al dezmățului cultural. Se întâmplă atât de des să aflăm despre fel de fel de concerte, spectacole de tot soiul la care ar fi bine să fim și noi, dacă nu ar fi atât de mare distanța, dar mai ales atât de scumpe eventualele escapade. Apoi îmi dau seama că sunt mulți oameni și mai urgisiti în izolarea în care s-a nimerit să se nască și să își ducă existența.
Noi am mai pus o cărămidă în această seară la viitoarea prezumtivă carieră. Am ascultat și am croit povești care să ducă și mai adânc în suflet sunetele pianului de concert pe care Palatul Culturii din Târgu Mureș l-a pus la dispoziția unui virtuoz remarcabil: Hegedus Endre.

Pe drumul spre casă am discutat despre prețul biletelor pe care o să le vindem atunci când o să fie concertul nostru? Simplă ședință de producție din showbiz, deocamdată ca exercițiu, dar intr-o bună zi vom avea pianul nostru cu coadă, de concert.

Cancerul din justiție

Ești bun doar că să-i dai bani, cât mai mulți, cât mai des. Nu îți va zâmbi nici măcar până țechinii vor fi în mâna ei ci îți va vorbi de sus, intangibilă în măreția destinului justițiar pe care îl are de îndeplinit. Nu poți să te aștepți nici măcar să te privească în ochi atunci când calcă în picioare întreaga ta viață, când distrug și ultima urmă de vlagă din trupul tău prin simplă tocare măruntă. Au tot timpul din lume, au toate condițiile de confort necesare pentru a te umili în mod repetat, în disprețul oricăror legi, în batjocora chiar și a ultimei umbre de bunsimț.
De cinci ani așteptăm ca justiția să dispună modul în care să se facă seccesiunea drepturilor tatălui și bunicului nostru, timp în care am adunat peste patruzeci de termene. Aseară, târziu în noapte, am accesat portalul Ministerului Justiției și am simțit cum mi-a crescut tensiunea. Aproape că am simțit cum îmi explodează capul. Am rememorat toate înfățișările pe care le-am avut și solicitările (motivate) pe care le-am avut. Nici măcar o singură dată, completele care s-au succedat nu au dat curs nici măcar uneia dintre ele. Nimic din ceea ce am adus în discuție nu a fost demn de a fi băgat în seamă, de cele mai multe ori la limita sau chiar în disprețul legii. Așa am ajuns în situația de a constata că prioritățile familiei mele sunt dictate de o mână de magistrați insensibili la dramele pe care le provoacă, la destinele pe care le trag pe o linie de triaj. Viața mea merge spre ruină doar pentru că ei tergiversează pronunțarea unei soluții utilizând cele mai josnice tertipuri cu scopul de a mă face să renunț în a-mi mai apăra drepturile. Acești oameni s-au școlit pe banii mei, își cresc copiii pe banii mei, își aroga nenumărate drepturi materiale și pe muncă mea, îmi batjocoresc până și liniștea din casă prin indolența cu care se înverșunează în a-mi nega drepturile.

Știu că sună dur, dar aseară mi-am pus problema de a-mi da foc pe scările tribunalului în care influența unui avocat a ajuns să anuleze orice urmă de legalitate și de bunsimț. În loc să-mi fac socoteli legate de darurile sărbătorilor de iarnă eu sunt obligat de o justiție ticăloasă să mă pregătesc de alte cheltuieli pentru a atacă sentințe profund ilegale.

Cu fiecare întâmplare din acest desfășurător îmi dau seama tot mai clar că am ajuns să mă lupt cu una dintre mafiile imobiliare pentru care legea este doar o anexa dispensabilă a sa, iar magistrații sunt numai uneltele, dacă nu chiar beneficiarii. Mi-aș da foc dacă nu aș realiza că până și acest gest nu ar face altceva decât să le ușureze demersul. Ei au pus ochii pe o casă și o doresc, pe degeaba. Îmi este silă de țara în care judecătorii nu au nici cea mai mică răspundere. Le doresc ca într-o bună zi să fie călcați pe trecerea de pietoni de un pușcaș marin deghizat în diplomat, numai ca să simtă și ei ceea ce simț eu acum, neputință brută. Sunteți ticoloși, sunteți cancer curat. Asemeni celei mai perverse tumori, va întoarceți împotrivă trupului din care ați crescut, trupul care a știut să vă dea vouă tot ceea ce a avut mai bun doar ca să va păstrați curățenia obrazului, sau poate a tălpii....


Nedreptățile pe care mi le faceți mie lovesc cu mult mai năpraznic într-unul de la care o să așteptați să vă primiți pensiile, peste ani. Am să fac tot posibilul să va trateze ca pe niște infecți, să nu uite că i-ați influențat nefast viitorul atunci când ați ales să-i blocați cu anii accesul la ceea ce era dreptul său legitim ca urmaș al omului care s-a stins având fotografiile sale sub perna de spital. Nu sunteți decât un buboi, o gangrena dezgustătoare.

Puteți să o priviți în ochi pe această bătrână care plânge de fiecare dată când vede mormântul fiului ei. Să știți că blocați inclusiv construirea unui monument funerar decent, iar bunică noastră suferă tot de o formă de cancer în fază terminală, la fel ca și voi.

Da, bătrâna plânge de ciudă privind mormântul mizer al copilului pierdut.

Chat cu mama Anei


Cu greu își mai găsește bucurii adevărate, curate. Mi-a spus-o pe chat. Se simte că nu-i mai este pe suflet ceea ce face acum, cu toate că pasiunea încă mai stă culcușită în sufletul ei. Privește cum se surpă lumile pe care le știam, în care ne învățaseră părinții și dăscălii să credem peste propriile noastre finite, să nu ne abandonăm principiile și rosturile pe care ni le-au transmis.
Nu ne cunoaștem decât virtual, după ce ne-am întâlnit întâmplător la un semafor, fără să schimbăm altceva decât niște priviri. Asta în timp ce copiii noștri își făceau cu mâna și își trimiteau bezele.
Îmi plac lucrurile simple, îmi plac oamenii care mai pot să zâmbească unui străin venit de niciunde și pornind nicăieri .
Am stat pe chat cu mama Anei, iar eu nu eram decât tatăl lui Ștefan.

marți, noiembrie 15

Oițele bârsane al ciobanului ortoman




În drumul către Idrifaia noastră ni se întâmplă uneori să surprindem momente de o rară frumusețe, chiar dacă nu pare a fi chiar așa. Am imortalizat acest moment de liniște pe dealurile care străjuiesc Târnavele, într-o prea tomnatică și târzie zi de noiembrie.

Atâta împăcare era în acest peisaj încât nici măcar un câine mai bărbat nu s-a ridicat (preventiv) în apărarea oițelor bârsane ale ciobanului (presupus) ortoman. Nici ei nu mai știau dacă este bine să mai lupte împotriva baltagului și așa intrat în legendă.

Bunătăți din Idrifaia




Nu cred că o să le găsiți în vreo carte de bucate, sau că i-ar veni cuiva ideea să le treacă pe o lista de produse tradiționale, deși ar merita. Cine ar putea să reziste tentației de a degusta minunatele jumări din pielița grasă a rațelor pregătite pentru iarna care urmează să vină? Cum să nu salivezi gândindu-te la delicatesele crocante numai bune să facă deschiderea pentru un vin bun de pe dealurile Târnavelor?

Iarna stă să vină, iar bucuriile simple pot fi și acelea culinare, aproape de gura sobei.

luni, noiembrie 14

Save our souls - Fotbal Club Municipal Târgu Mureș

Sâmbătă am fost la stadionul Siletina, din nou. Nu era nici cald, dar nici frig, mai ales că meciul amical era programat la ora 14. Am putut să stăm de la început până la sfârșit, chiar dacă meciul a fost anost, presărat cu tot felul de stângăcii și durități inutile, chiar și în ciuda comentariilor vulgare cu care o parte a spectatorilor încercau să ajute echipa lor favorită.

Totuși, ceea ce m-a surprins neplăcut a fost că tribunele erau goale, în ciuda faptului că intrarea a fost liberă. Am privit stadionul aproape gol și m-am întrebat câți părinți din acest oraș nu visează ca într-o bună zi să își privească fiii jucând cu echipa națională a României la cine știe ce turneu final din viitor. Când eram copil, tata ne ducea la meciurile FCM-ului gălățean, pe stadionul Dunarea, cu toate că nu ne lasă să mergem la antrenamentele organizate pentru copii. Cartea era mai importantă!

Și totuși! De ce ne mai mirăm atunci când vedem curțile școlilor pustii, când constatăm că terenurile de sport sunt tot mai puține și chiar și așa tot mai goale.

Orașul Târgu Mureș are o echipă în prima ligă. Multe orașe cu tradiție și cu posibilități mult mai mari nu au. Cu toate acestea, stadionul este tot mai gol, iar scuzele puritanilor care se arată deranjați de scandalurile din jurul echipei nu sunt juste. Brandul este o idee în jurul căreia gravitează și bune și rele, însă puterea stă în mobilizarea comunității, mai presus de bârfele și micile cumetrii care capușează vremelnic clubul. Corecția este o sarcină colectivă.

Am plecat de la stadion reamintindu-mi imaginea autocarului echipei Rapid București, cel pe care l-am fotografiat cu câteva zile în urmă de la fereastra noastră. Pleca acasă după meciul cu Fotbal Club Municipal Târgu Mureș, iar autocarul vișiniu gonea spre ieșirea din oraș. Giuleștenii lăsaseră două goluri și luaseră trei puncte, afundând si mai mult FCM-ul in subsolul clasamentului primei ligi.

Nu cred că jocurile de culise necinstite nu trebuie pedepsite, însă nu înțeleg de ce nu putem să fim alături de o echipă decât atunci când câștiga? De ce simțim nevoia să o pedepsim imediat ce face câțiva pași greșiți. Copilul trebuie corijat atunci când greșește, însă nu întorcăndu-i spatele.

Oare nu este suficientă experiența numită Asociația Sportivă Armata Târgu Mureș? Oare s-ar mai fi risipit acest spirit al orașului dacă s-ar fi găsit suficiente piepturi în care să rezoneze și la înfrângere îndemnul iubirii necondiționate: You”ll never walk alone!

Înainte să plecăm, am dat mâna cu unul dintre eroii adevărați ai acestei echipe. Victor Astafei ne-a tratat de la egal la egal, ca între bloggeri, ne-a spus câteva cuvinte despre accidentarea sa și despre felul în care și-a reluat antrenamentele. Simplu, de la om la om! Iar Victor vine după o cumpănă a vieții sale, la care a ajuns dăruindu-se echipei sale. O fi mult, o fi puțin?

Oameni buni, “lasati copiii să vină la mine”, la stadion. Arenele sportive sunt mine de sănătate și de moralitate. Depinde numai de noi ca să nu se transforme în altceva. La Târgu Mureș au existat gladiatori adevărați ai acestei arene, ca Ladislau Boloni, de ce să nu sperăm să se mai nască și alții? Aduceți copiii la stadion. Este mai bun decât orice playstation.

Aduceți copiii pe stadion cu gândul la cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din copilărie. La vârsta aceea nu există corupție, nu există trafic de influență, nu există nimic trucat. Există o incomensurabilă dorință de victorie, iar o înfrângere bine gestionată de către adulți poate să fie garanția triumfului ulterior. Altfel, chiar și amintirile vremurilor pline de glorie își pierd valoarea, asemeni unor fotografii supraexpuse…

duminică, noiembrie 13

Dimineață bună




Este atunci când te trezești înainte să deschizi ochii, când totul în jur îți vorbește pe un ton tihnit și cunoscut, atunci când te întinzi și caști așa, numai de alint sau moft.
Dimineață bună este atunci când gerul nopții, abia risipită, se oprește la geamul tău, incapabilă să te atingă cu nici măcar unul dintre multele minusuri pe care i le probează termometrul.
Dimineață bună este dacă simți aburul de cafea învăluindu-te, cotropind simțurile încă buimace. Tu știi că nu mai este decât o letargie autoindusă, dar îți este drag acest tip de abandon și te încăpățânezi să mai furi secunde de fericire brută.
Apoi sorbi licoarea fierbinte și îți reașezi gândurile: abia din acest moment este "bună dimineață!

sâmbătă, noiembrie 12

Ce-am găsit: Chistine Perri - site oficial

Am descoperit astăzi cu mare, foarte mare plăcere un site al unei tinere care cântă incredibil de bine. Aș spune chiar că sunt mirat de muzică ei, destul de puțin conectată la ultimele tendințe, aproape nefirească în vremurile tot mai mercantile pe care le trăim.

Am lăsat playerul site-ului oficial al Christinei Perri să își depene poveștile cântate așa cum mai fac uneori și cu SilverRider, înainte de culcare. Înainte ca moșul Ene să vină pe la gene mi-am amintit de o altă poveste a unei voci de-a dreptul fabuloasă. Extrem de tristă prin deznodământ.

Uneori muzica e doar o formă de abandon personal, un abandon în sublimul clapelor de pian abia atinse, fie și numai cu gândul.
.

50 de ani cu Nadia Comaneci



Îmi amintesc nopțile albe în care urmăream cu sufletul la gură ca din Monreal să ne vină veștile triumfului unei fetițe plecată dintre noi, dar care se îndrepta hotărât către legenda incontestabilă a unui zbor incredibil de frumos.

Fetița aceea nu mai există, însă a lăsat în urmă povestea... este Nadia Comaneci.

vineri, noiembrie 11

VodafoneBuzz și Iphone 4s la Idrifaia Mall

Fraților, am cont pe FaceBook și sînt friend cu VodafoneBuzz. Nu mai știu cum de-am ajuns noi așa buni prieteni, însă am realizat că nu prea mă bagă în seamă decât în preajma evenimentelor cataclismice, atunci când se mișcă lumile și dau să se prăbușească în ele însele.
Mai deunăzi, mă trezesc că-mi sună ceasul frumoasei prietenii cu roșcatul: buzz că-i 11.11.11. și că-i bai mare, că avem de bătut toba că să vină ăia neatinși de criza biliară, dar nici financiară să le dăm telefoane cu jdemii de aplicații; le zice iPhone4s și-s ieftine ca bragă din Brăila în ziua de defilare. Cică așa-i în campanie, zoala mare, cu urlete multe. Mă rog, friend-ul la nevoie se cunoaște.

Când auzii eu asta mă pierdui cu firea. Tii, drace! Taman în ziua asta în care înveleam șura cu pungă de plastic că s-o apăr de apocalipsă? Cică să merg în fugă la Mall să-mi cumpăr și eu fo' câteva minunații, că să nu se termine și-mi dă azimut în mijloc de București. Aaaa! Stai frate, că asta nu-i treabă! Dar de ce să nu vii matale cu o traistă de aifoane în Mall la Idrifaia, că banii îi avem noi. Îl găsești ușor că satul nu-i mare, iat Mall-ul este lângă căminul cultural, perete în perete. Vindem cât vindem, ne fălim pe BlogalInitiative ca să crape ăia de ciudă că îi învățăm marketing, apoi îi tragem și un ciardaș pe ringtonul telefon, ca să înțeleagă și multinaționala de ce ne trebuie doar de la Vodafone câte un Iphone 4s la fiecare.

Hai măi buzzulică, după o palincă bună te convingem noi să faci chiar și sampling!
Luați mă! Vorbiți mă! Pomană de la Vodafone! Să fie de sufletul minutelor pierdute la Mall-ul din Idrifaia!
Neamuri de ...beep... care sunteți! Hai să vă fac pe toți friends cu Buzz-ul, că nici nu știți ce ...beep... pierdeți!

Iepuraș, coconaș



"Iepuraș drăgălaș
A fugit peste imaș
Și s-a dus colo sus
Într-o tufă s-a ascuns!

Și Codau câine rău
L-a zgornit din cuibul său
Și-a fugit speriat..."
O mașină l-a călcat!



Iepuraș, coconaș a fugit peste imaș, însă aseară l-a părăsit norocul, tocmai în momentul în care a încercat să treacă drumul dintre Idrifaia noastră și Târgu Mureș. L-am remarcat la lumina farurilor, pe banda noastră, întins de-a latul, inert. Nimic nu mai demonstra proverbiala lui spaimă de orice, chiar și de umbra sa. Am oprit și ne-am întors ca să ne convingem că nu ni s-a părut.

L-am găsit cu ochii deschiși, privind în gol, către cine știe care ultimă părere. Avea o privire parcă împăcată cu soarta care îl chemase în acel loc taman în momentul în care tot pe acolo trecea în mare viteză o mașină. La fel cum poate era împăcat și cu faptul că noi, parte a lanțului trofic, o să-l luăm în portbagaj și o să-l ducem acasă, asemeni unor vânători încercați.
Tot ceea ce mai putem să facem pentru el este să revenim cu rețeta iepurașului de câmp la cuptor.

11.11.11.


A trecut şi 11.11.11. aproape la fel de spectaculos ca şi 10.10.10.
Astăzi a fost o nouă zi de cinematograful buburuzelor. Cine sa mai fi avut timp şi chef de presupuse apocalipse declasate la rang de substantive comun?

La grădiniţa noastră a fost o zi plină de iepuraşii dintr-o poveste de desene animate, care nu erau nici măcar din Eden şi care nu auziseră de această grozăvie si aveau poftă de joacă. Cu ei alături am traversat această nouă oră astrală a omenirii.

Acum avem timp, cam un an, o lună şi o zi, ca să mai născocim nişte bazaconii legate de semnificatiile lui 12.12.12. Apoi ne liniştim!

Mașini de legendă

Mi se par scumpe, chiar prea scumpe, iar faptul că nu se vând decât însoțite de o revistă mi se pare cinic din moment ce principala țintă este constituită de "grupa mică".
Am bănuit chiar din prima săptămână faptul că prețul promoțional la care a fost lansată această serie nu era decât capcana întinsă copiilor, pentru ca aceștia să se transforme în cei mai eficienți agenți de vânzări ai companiei care a pus pe piață aceste jucării. Cinică abordarea, dar extrem de eficientă. În cazul nostru funcționează ca un ceas elvețian, motiv pentru care am ajuns chiar să-mi pun problema dacă eu aș putea să denunț această practică imorală, în care copilul este asmuțit (acesta este termenul cel mai corect) asupra părinților, bunicilor, unchilor, mătușilor, vecinilor, asupra oricui ar putea să-i ofere ultima apariție a "mașinilor de legendă".





Altfel, ideea este frumoasă. Doar la formă, fondul fiind un putregai aflat la discreția viermilor marketeri. Fără ei societatea s-ar opri în loc și s-ar minuna de propria frumusețe.

joi, noiembrie 10

Mikhail Timofeevich Kalashnikov și "AK-47”




Poate că nu știți, dar astăzi este ziua de naștere a celui care a reușit să demonstreze încă o dată că simplitatea este calea succeselor cele mai sigure și mai sănătoase: Mikhail Timofeevich Kalashnikov, cel căruia îi este atribuită paternitatea celei mai vândute arme din toate timpurile, AK-47.

Numele său a reușit să între în folclorul întregii lumi, depășind în popularitate branduri promovate cu bugete imense, capabile să țină în spate armate întregi de marketeri profesioniști.

Viața are momente în care ne dă semne că doar simplitatea, de toate felurile, poate să-l facă pe David învingător în confruntarea cu Goliat. Cum să nu te impresioneze o astfel de dovadă de dragoste făcută cu Kalașnikov-ul în mână?
La mulți ani Mikhail Timofeevich! Arma asta este bună la orice... chiar și în dragoste!

Desenele mele



Nu știu dacă are un talent și nici nu cred că este foarte important, încă.
Interesantă este însă nevoia de a povesti cuiva despre ceea ce desenează, lucru asupra căruia mi-a atras atenția doamna educatoare. Aproape orice lucrare se finalizează cu o scurtă poveste despre cele pe care le-a pus pe hârtie, cu o constatare foarte critică, dar și cu un discurs mobilizator despre cât de reușite vor fi următoarele. Cum să mai fiu subiectiv atunci când argumentele sunt atât de precise și de puternice?

Tocmai din acest motiv, începând de astăzi o să inaugurăm o pagină nouă a blogului și anume pagina "Desenele mele".

miercuri, noiembrie 9

Să mori tu că n-ai înțeles?


De câte ori nu ai pus această întrebare, bineînțeles, mereu în glumă.
Și cât de dură poate să fie constatarea că ai ajuns în chiar această situație, că nu mai ești indispensabil nici măcar în cercul tău de prieteni, în miniuniversul tău meschin. Cum ai putea să treci peste realitatea cruntă a unui spate întors de către un om pe care te bizuiai, îl simțeai parte din structura ta de rezistentă?
Ce să faci atunci? Să implori pentru ajutor sau să mergi mai departe, singur și fără prea mari șanse? Să te oprești și să încerci să îți găsești locul într-o altă poveste, una bazată pe compromisuri și mai mari?

Cu puțin timp în urmă am apelat la un prieten pentru o chestiune măruntă. Mi se părea un mărunțiș, o bagatelă. Nu a fost așa, iar ceea ce a urmat s-a transformat într-o grea povară, mai ales pentru mine. Omul, fără să dea un răspuns negativ, s-a văzut nevoit să își schimbe traseele zilnice doar că să nu mai dea ochii cu samavolnicul cerșetor, adică eu.

Poate că o să citească vreodată aici: îmi cer scuze că nu am știut să-ți cer altfel mărunțișul ridicol pentru care am apelat, deși era o zi atât de frumoasă!

marți, noiembrie 8

Mohair

Nu știu dacă mai este la modă, și nici nu știu cine mai este capabil să-l împletească. A fost o vreme în care mohairul era un semn de noblețe, de eleganță rebelă între multe, foarte multe nuanțe de gri.

Tot mai rar mi se întâmplă să folosesc transportul în comun, însă, atunci când se întâmplă impresiile sunt incredibil de puternice. Zilele trecute am pornit spre centru orașului, fără treburi concrete. Am zăbovit mult, așa că la întoarcere m-am repezit spre minibus. Am călătorit preț de numai două stații, timp în care, în îmbunzeală, am stat lipit de o doamnă în vârstă care purta un pulover și o băscuță împletite din mohair. Culorile nu mai erau vii, iar firul nu mai era la fel de pufos. Cu toate acestea, fiind atât de aproape, am simțit un miros cunoscut, unul care părea că vine dintr-un trecut foarte îndepărtat, greu de definit. Am privit chipul plin de riduri, care se încăpățâna se mai afișeze măcar o fărâmă de eleganță dintr-un alt timp. Apoi am încercat să recompun trăsăturile din urmă cu zeci de ani, atunci când mohairul era viu și pufos în jurul unei fețe de copilă îndrăgostită grăbind către prima ei întâlnire.

Chiar așa! Mai știe cineva să împletească (măcar) o pereche de ciorapi din lână?

duminică, noiembrie 6

Buburuze





Într-o zi caldă de toamnă, câteva zâmbete de buburuze fericite.

sâmbătă, noiembrie 5

S-a găsit un măcar un om...


...care să aprindă o mână de lumânări și să pună câteva flori alături de fotografia lui Adrian Păunescu, pe peretele meschin al unei pizzerii din centrul orașului Târgu Mureș. Nu îl cunosc, însă doresc să îi mulțumesc pentru gestul său simplu, omenesc.



“Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu totuşi ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu…”

Blues cu BlueSpirit la Alternative



Ne-am întâlnit pentru a treia oară, la o oră mai potrivită somnului decât audiției, fie ea și de blues.
Mike Godoroja a fost la fel de cald, fiind el însuși părintele unor copii care cresc frumos.
Am convingerea că pe acest om o să-l întâlnim din ce în ce mai des, iar aceste întâlniri ale noastre vor fi "începutul unei frumoase prietenii".




Astă seară, încă o dată, am simțit puțin din emoția obositoare a turneului unei trupe. Într-o bună zi, aceste emoții ar putea să fie ale noastre, iar noi avem datoria să credem în șansa noastră. Este tot un fel de ștafetă, într-o zi albă, de la tată la fiu.

Aproape că ne-a prins miezul de noapte în Palatul Culturii din Târgu Mureș pentru o porție de blues., dar a meritat.

"Pentru un om, sub cer, e prea târziu"


Mă uit cu stupoare împrejur și mi se pare că este nefiresc de multă liniște în această zi în care se împlinește primul an de la punctul pus vieții de către unul dintre cei mai controversați oameni de spirit românesc. Adrian Păunescu a fost unul dintre numele care au ifluențat major vremurile prin care a trecut, a trăit și a luptat pentru convingerile sale, uneori chiar și împotriva unor ipotetice evidențe.

Atât de multe nume îi datorează rezonanța pe care și-au căpătat-o în cadrul Cenaclului Flacăra. Oare nu mai este creștinește să vorbești răposatul numai de bine? Unde sunt cei care ar trebui să-i pomenească numele, fie și numai la comemorări?

Sau poate doar Nichita....

vineri, noiembrie 4

Câinele bun




A devenit o constantă a tuturor dimineților. În fiecare zi, mai puțin în cea de duminică, el este partenerul meu de plimbare, preț de jumătate de oră, în cea mai mare parte pe aleea busuiocului. Plimbări tăcute în cea mai mare parte, fiecare cu gândurile lui. În vremea aceasta, germinația este pe cale să erupă.


Nu este nicio glumă: răspunde la numele de "CâineBun".

O opincă ca cadou





Este ziua realesului președinte, Traian Băsescu. Toată lumea caută un dar foarte inspirat, plin de semnificații.
Eu am descoperit pe blogul acuvio ceva care mi s-a părut că îi place și președintelui care declara că el, ca conducator de stat, trebuie să fie foarte atent la ținuta sa. Oare câte opinci are în dulap?

Hei, barosane! Vezi că călcași.... rău de tot!

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner