vineri, aprilie 29

Iepuraş




Iubesc oamenii care neştiuţi de nimeni aleg să nu renunţe la bucuria de a face lucruri frumoase doar prin simplitatea lor, prin sufletul care răzbate din fiecare părticică.

Omul este o construcţie destul de anostă, dar şansa de a putea avea erupţii atât de liniştite este o binecuvântare!

Iată cum a simţit un om sărbătoarea, dar mai ales... cum a ales să o împartă cu alţii.
Uneori mi se umple sufletul de bucuria că am cunoscut astfel de oameni.

(Ceva similar am primit si noi in plicul rosu)

Mugur


Există întotdeauna măcar un om care a plantat şi a îngrijit câte o sămânţă, a apărând-o cu haina sa de grindina venită înainte de vreme, atunci când trunchiul său nu era capabil să vindece cicatricile unor lupte inegale.
Şi mai des se întâmplă ca mai mulţi dintre arborii bătrâni să fie necesari pentru a proteja tânărul vlăstar, până când acesta să simtă nevoia evadării, să-şi elibereze trufia tinereţii şi să spargă toate barierele.

Ieri, am privit (poate) viitoarea noastră şcoală, clădirea de după mugurii.
Muguri, muguri, muguri...
Muguri ai unor arbori care trăiesc cu spaima viitoarelor furtuni!

Mereu revenim la "lectia de plutire".

Levente baci



Levente baci este un batran care a vazut multe la viata lui, si bune, si rele.
Si cu toate acestea exista ceva ce nu a reusit sa vada cu ochii sai: copilul propriu. Dumnezeu nu i-a dat aceasta bucurie. Poate tocmai acesta este motivul pentru care cauta sa se inconjoare de musafiri tineri, de familii care mai pot sa umple acest gol. Pretextul este acela al catorva ore petrecute in curtea sa, la un gratar, la un pahar de vin, o vorba tihnita.
Ieri, am fost noi cei care am tihnit acolo cu mare placere, dar am platit cu varf si indesat: curtea lui Levente baci a rasunat de glas de copil jucaus.

Si a meritat!



joi, aprilie 28

Amazing Bangkok


Călătoria este o stare de spirit, o eliberare a aspiraţiei, fie ea şi una foarte măruntă.
Am cunoscut oameni care şi-au dus toată existenţa într-un cerc foarte mic, pe o arie mai modestă decât deschiderea aripilor sufletului lor. Şi-au dus crucea cu demnitate, fără să se gândească la faptul că ar putea să ceară mai mult de la viaţă, şi-au întemeiat familii şi gospodării, şi-au îngrijit cu înverşunare numele, au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca măcar el să meargă mai departe.

Am primit carte poştală dintr-un loc pe care nu ştim dacă o să ajungem să-l cunoaştem, dar, datorită lui Daniel, putem să infingem şi acolo un steag, un steag care o să ne aştepte să cunoaştem "amazing Bangkok”.

miercuri, aprilie 27

Uneori

Se întâmplă tot mai des să nu mai fiu capabil să scriu despre toate cele care ni se întâmplă, iar asta duce către nişte reproşuri pe care mi le fac singur aşa cum trebuie să le şi suport.

Sunt un om cu puteri limitate, oricât aş refuza asta, am hachiţe pe care chiar şi mie îmi este greu să le înţeleg. De multe ori doar instinctul mai dictează, însă nu m-a înşelat niciodată până acum. Nici măcar nu mi-a lăsat o umbră de îndoială, chiar şi atunci când nu am fost pregătit să recunosc asta.

Am cel mai fabulos subiect de relatat şi chiar el este cel care mă ţine în viaţă!
Mai mult decât atât, zilnic îmi demonstrează că poate să îmi poarte pantoful, chiar dacă este unul modest, iar eu, ca un părinte răbdător, mă topesc de bucurie.

Nu o să fie în zadar! Hotarât lucru!

marți, aprilie 26

Boboceii

Astfel de întâmplări, petrecute la ţară, acolo unde confortul nu este chiar la el acasă, pot să convingă pe oricine că veşnicia, dacă există, doar acolo poate să îşi aibă rădăcina. Ce poate să fie mai frumos şi mai sănătos decât să vezi boboceii cum se cresc unul pe celălalt, cum descoperă împreună fel de fel de lucruri de o "importanta cruciala”, dar de o inutilitate dezarmantă.
Cu toţii tânjim după asfalt, apă curentă, încălzire centrală, lift, interfon, interneta... uitând câtă bucurie poate să îţi aducă doar un schimb de priviri, într-o amiază de primăvară, pe unul dintre dealurile care străjuiesc Târnava Mică.

Este atât de multă frumuseţe pură, că nici nu îţi vine să mai ştii de nimic altceva. Apoi îţi aminteşti de faptul că există şi nevoile unei educaţii, că îţi doreşti să ai acces şi la nişte spectacole, diverse lucruri lumeşti, fără care nu prea mai poţi trăi. Pui capul în pământ şi porneşti către casă, promiţându-ţi că nu o să dureze prea mult până ai să revii, tot pentru ei, pentru bobocei.

70


Aceştia sunt anii pe care îi împlineşte chiar astăzi doamna profesoară de pian. I-am trecut pragul şi în această dimineaţă, ca în oricare zi obişnuită, am făcut lecţia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atâta doar, când am intrat, i-am dorit cât mai mulţi ani, cu sănătate.

Cifra este impresionantă cu atât mai mult cu cât doamna este încă în activitate, dar mai ales pentru că tot ceea ce face este marcat de o pasiune incredibilă, de răbdarea omului împăcat cu harul şi menirea care i-au fost hărăzite.

Când vezi aşa ceva, nu poţi să nu te întrebi de ce trăiesc oamenii aceştia atât de discret, aproape nebăgaţi în seamă, când viaţa lor este aproape o pildă.

La cât mai mulţi ani frumoşi! Mâini de aur care cresc alte mâini de aur...

luni, aprilie 25

Cin' te mâncă mielule... ???!!!

La fel ca şi anul trecut, şi ieri, în prima zi de Paşte am mers la ţară, la Găneşti.
Am avut ocazia să mă conving, încă o dată că titlul unui film care mi-a marcat copilăria este absolut genial: "Binecuvântaţi animalele şi copiii".

Am avut o zi atât de plină, atât de frumoasă, că nici povestea nu ar mai putea să o redea...

duminică, aprilie 24

Vopsitorul de ouă

Multe dintre frânturile de miros, gust, culoare şi toate celelalte care ajută la percepţia celor care m-au înconjurat în copilărie sunt legate de sărbătorile pascale. An de an îmi revin în minte sărbătorile de altădată, aşa cum erau ele în satul Chiraftei, acolo unde bunicii mei, tineri şi în putere, gospodari trufaşi atunci când era un prilej să se mândrească cu toate cele care le aveau: copii, nepoţi, casă cu de toate pe lângă ea.

Zilele trecute am asistat la un episod pe care l-am mai văzut, doar perspectiv fiind acum diferită: nu mai eram eu personajul principal, ci doar observator. În rest, aproape toate cele care se petreceau le cunoşteam. Mi-am mai amintit însă şi cum ungeam cu untură ouăle, împreună cu bunica pentru ca "sa dăm foc culorilor”. Ea este cea căreia îi trimitem acum luminile şi culorile copilăriei noastre.

Veniţi să luaţi Lumina


Este pentru prima dată când am mers împreună la Înviere.
Am adus "Lumina” în casa noastră şi o împărţim cu voi, cei care vă găsiţi uneori, tihnă şi bucuria aici, cu noi.

Veniţi să luaţi "Lumina”.

(Biserica Sfanta Ana, Targu Mures, 24 aprilie 2011, ora 0.00)

sâmbătă, aprilie 23

Lumină şi tihnă de la iepuraş


Tuturor celor care aleg să păşească în căsuţa piticului în această zi, dar şi celor pe care îi preţuim, le dorim să aibă parte de ceea ce ne dorim şi pentru noi cel mai mult:

Sănătate, tihnă şi lumină!

Restul, vă spune iepuraşul din iarba de acasă... nu este decât deşertăciune.

vineri, aprilie 22

Bună seara prieteni!

Sunt mulţi cei nedumeriţi datorită prezenţei lui Cristian Minculescu pe acest blog. Cineva chiar a trimis un mesaj în care întreba dacă este site-ul său. Ceea ce m-a amuzat. Cert este faptul că deocamdată trupa Iris este o constanta în cadrul audiţiilor pe care le facem, chiar dacă între timp au început să-şi facă loc şi alte nume, alte stiluri.

De multe ori îmi reproşez faptul că nu am cunoştinţe muzicale pentru a putea să-l ajut mai mult, însă, măcar fac tot posibilul ca în orice clipă să fie în preajma sunetelor, să îi pătrundă prin toţi porii, pentru că asemeni gospodinei care găteşte în mod constant şi ajunge "să-i miroasă şi sufletul a mâncărică"", tot aşa se poate întâmpla şi cu muzica. Lucrul acesta pare să înceapă să dea rezultate: doamna profesoară de pian este foarte mulţumită de evoluţia noului student şi crede că "avem un caz".

Într-un astfel de moment, nu pot să nu-i mulţumesc celui care i-a marcat copilăria foarte fragedă din chiar prima secundă în care l-a auzit (asta se întâmpla într-o perioadă în care eu mă străduiam să-l determin să asculte muzică simfonică!). Când eram în liceu, mi s-a întâmplat foarte des să merg la concertele sale, să-i vânez apariţiile discografice, să-l urmăresc prin staţiunile de pe litoral doar ca să văd ce tricouri mai poartă, adică aproape fan. Acum sunt amuzat de toate aceste amintiri, dar nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine Iris înseamnă şi Marti Popescu, şi George Adrian Ilie, Ochescu Florin (pe care îl detest tocmai pentru că a lăsat chitara din mână!) şi alţii care au trecut prin trupă sau Mihai Alexandru, Nuţu Olteanu. Sunt toţi salvaţi într-un fişier foarte drag, unul pe care îl port tot timpul cu mine. Tocmai el face legătura cu o altă viaţă a mea, una peste măsură de frumoasă şi cinic de ireversibilă. Este lumea în care puteam să stau într-o ploaie torenţială, ud până la piele, pe stadionul Dunărea din Galaţi şi să cânt "Nori de hârtie".

Ştiu că va veni o zi în care idolul va căpăta o altă înfăţişare, urmând ciclurile fireşti ale nestatorniciei omeneşti, însă, de multe ori mă gândesc cât de norocos este Cristian Minculescu să afle că a învolburat mintea şi pornirile muzicale ale unui copil neştiut de nimeni, dintr-un apartament de la etajul doi al unui bloc din Târgu Mureş. Cât de mândru ar trebui să fie dacă ar putea să vadă că sunt "valuri ce se sparg de mal, în oceanul de iubire" şi în urma sa? În plus, în fiecare zi de duminică, copilul meu îi aprinde o lumânare la biserica Sfânta Ana din Târgu Mureş, alături de alte două ale bunicilor săi. Cristi este, fără să ştie, parte din din familia noastră, iar pentru asta, noi "îi trimitem lumina”.

"Jocul nu e greu, pe ape": Bună seara prieteni!

joi, aprilie 21

Germinaţie

Douăsprezece ore de studiu s-au adunat. Încă nu s-a împlinit o lună de la momentul în care am pus sămânţa. Astăzi, după atâta pândă, am văzut primele semne de germinaţie, pe care am ajutat-o suplimentar, cu o lacrimă:



"Clipă ramâi...!"
.

miercuri, aprilie 20

Fructul soarelui


Mă trezesc tot mai greu, în ciuda faptului că păstrez aceleaşi obiceiuri de foarte mulţi ani. Cu toate acestea, în dimineaţa aceasta m-am trezit, fără să deschid ochii, dintr-un vis tihnit, aproape lipsit de acţiune: se făcea că urcam panta lină din dreptul cartierului Mazepa de pe faleza Dunării din Galaţi. Se apropia seara şi se amestecau culorile. Verdele crud al copacilor foşnea discret, doar atât cât să nu-mi răvăşească gândurile.

Am stat aşa şi am căutat să prelungesc un vis în care eram împăcat şi optimist. Îmi era atât de bine încât aş fi vrut să rămân acolo, să pierd orice posibilitate de întoarcere în prezent. Soarele se pregătea să apună, însă eu simţeam că îmi este suficientă propria lumina pentru că eram tânăr şi trufaş, suficient cât să cred despre mine că sunt fructul soarelui.

Apoi, a sunat ceasul, iar aburul de opiu s-a risipit. Imediat, am reintrat in dulcea rutină zilnică.
.

marți, aprilie 19

Galbenul pe verde


Într-una dintre zilele săptămânii trecute am avut parte de o amiază puţin mai însorită decât cele trecute. Fără să fie cald, lumina multă îmbia la a ne abate de la traseul obişnuit, de a ieşi de pe culoarul de asfalt şi a studia păpădii şi albinuţe scoase din amorţire.

Uneori, atât de aproape de noi, este aşa de multă frumuseţe, aşteptând doar să avem puţină răbdare şi să le observăm. Trăim prea repede, prea superficial, lăsăm prea uşor să se risipească galbenul de pe verde şi nu mai avem timp să vedem cum ne invadează griul cel mai gri.

Satul prunilor

Cum este să stai cu privirea abandonată în gol, aruncată pe fereastră şi să o simţi julindu-se în timp ce se tot tăvăleşte numai şi numai pe betoane? Cum este să îţi doreşti o vacanţă mică, undeva unde nu au ajuns minunile tehnicii, să simţi miros de iarbă şi să auzi susur de apă trudindu-se printre pietre.

Chinezu ne aruncă iar mănuşa unui concurs, chemându-ne la o tombolă. În spiritul principiului său legat de sudarea relaţiei online prin runde full-contact în offline, pretenul chinezesc ne lasă să visăm timp de o săptămână că o să ajungem în Satul prunilor. Dacă o să câştigăm, promitem să facem o audienţă mai mare decât meciurile lui Lucian Bute.

Am spus!

Oameni darnici

Oameni darnici este o încercare mai mult decât frumoasă, pornită şi purtată de oameni frumoşi, dăruiţi cu răbdarea de a mai asculta şi problemele altora, de a le căuta o cât de palidă alinare suferinţelor care îi macină.

Mărturisesc faptul că nu am avut puterea să citesc tot. Nu am putut decât să-I mulţumesc pentru norocul pe care îl avem: să fim sănătoşi, dar mai ales să avem astfel de prieteni capabili să aprindă candela speranţei şi a alinării.

luni, aprilie 18

Nimic fără





Dimineaţă am văzut o ştire care mi-a făcut foarte mare plăcere. Nişte oameni, aproape neştiuţi au muncit pentru o soluţie educativă inovativă. Binenteles că maturul care o încearcă este tentat să spună că este o joacă şi poate chiar are dreptate, însă, cine are răbdarea să îl testeze pe copii se poate să îşi schimbe complet părerea. Nimic nu este mai plăcut decât să înveţi în timp ce te joci, iar abecedarul virtual gândit de către Adina Tulbure este o posibilă soluţie de acest gen. Pe mine a reuşit să mă convingă, aşa că i-am scris şi m-am oferit să o ajut să îşi promoveze produsul, atât cât pot eu cu acest blog.

Mi-a răspuns la scurt timp, mulţumindu-mi într-un fel de generozitatea din Săptămâna Mare: o icoană desenată şi colorată de unul dintre copiii săi. Aştia sunt oamenii care merită ajutaţi, cei care au învăţat o lecţie simplă: nimic fără Dumnezeu!

duminică, aprilie 17

Spărgătorul de nuci



Ziua de ieri a fost una destul de dificilă, cu alergătură între mai multe locaţii, mereu cu ochii pe ceas pentru a nu ieşi din rigoarea programului obişnuit. În cursul dimineţii am participat la un eveniment organizat de către primăria Târgu Mureş în colaborare cu inspectoratul şcolar judeţean. Poate că am se revin la această poveste pentru că merită, însă acum nu m-am putut abţine să nu-l scot din cutie pe "spărgătorul de nuci".

Simt cum poveştile vin peste noi, ne cuceresc puţin câte puţin, in fiecare zi.

Sfântă zi de florii

Astăzi s-au deschis cerurile şi au lăsat lumina să coboare. După ce s-a mai zburlit încă o dată la noi, vremea rea a lăsat locul miresmelor în chiar ziua florilor. Am străbătut drumul dintre casă şi biserică având în stânga şi în dreapta, peste tot pe unde vedeai cu ochii, numai pomi în floare. Preţ de câteva clipe mi-am amintit de curtea casei tatălui meu şi de hortensia din grădină. L-am revăzut cu ochii minţii stând în capul mesei instalată în foişorul de sub piersic. Era ziua Floriilor iar noi toţi aveam câte o scrumbie în faţă. Glumeam şi ne pregăteam să intrăm în Săptămâna Mare.

Apoi m-am întors în prezent, şi m-am bucurat de ceea ce am. Am tras aer în piept şi mi-am îndemnat copilul să se bucure de verdele crud şi de adierea blândă. Ne-am întors acasă fluturându-ne pletele în vânt. Dacă ne-ar fi văzut, chiar şi Samson s-ar fi simţit lipsit de puteri.
Când am ajuns acasă, în faţa blocului nostru am avut revelaţia gestului de frondă: anul acesta, parcă într-un protest pregătit atent, magnolia noastră şi-a amânat sărbătoarea propriilor flori. Pur şi simplu nu a înflorit, încă....

La mulţi ani pentru toţi cei care nu poartă floarea doar la butonieră!
.

sâmbătă, aprilie 16

M-am săturat


....şi nu am ce să fac, totuşi!

Nu am ce să fac nici măcar dacă aş vrea să-mi demonstrez că pot să pierd oricât.

...captiv în propria cursă. Definitiv, oricât de scârbit m-aş simţi privindu-mi propria condiţie.

vineri, aprilie 15

Se stinge muzica şi pe Titanic

Mi se întâmplă uneori să mă apuce disperarea pentru că am senzaţia că mă aflu pe un Titanic deloc imaginar, o ţară în care nimic nu se mai poate aşeza în făgaşul său firesc, o ţară care seamănă tot mai mult cu o maşină care a fentat programul rabla, dar care are câte un volan pentru toţi ocupanţii, toţi fără permis de conducere si totuşi foarte pricepuţi şoferi.

Astăzi intrăm în anul centenarului unei nenorociri intrată între istorie şi folclor. Titanic este numele unei stări de spirit, a unei trăiri între inconştientă şi luciditate. Mulţi dintre noi simţim că suntem chiar pe puntea acestui vas aflat, încă, în stare de flotabilitate, dar singura noastră întrebare este legată numai de momentul în care acest echilibru instabil nu va mai putea fi salvat.

Ne scufundăm, iar eu, asemeni instrumentiştilor de pe Titanic sunt tot mai hotărât să ignor disperarea din jur. Piesa mea este cea mai importantă şi trebuie să încerc să o salvez, să o duc până la final. Bărcile nu sunt pentru noi, ci trebuie să ne privim cu încredere linia vieţii din palmă şi să ne încredem chiar şi în iluzii. Să fim atât de nebuni incât să ne căutam continuarea si după final.

O să răzbim!
.

joi, aprilie 14

Micul dragon

Nu este greu să ai subiecte interesante despre care să vorbeşti pe blog, deloc, mai ales dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, dacă nu treci fără să priveşti în preajma ta şi nu laşi neobservate micile frumuseţi ale lumii.

Pe drumul spre casă am întâlnit unul dintre personajele poveştilor noastre, un dragon în miniatură, unul derutat de prea marea întindere de asfalt pe care trebuia să o străbată. Ne-am învârtit în jurul lui preţ de câteva minute şi i-am făcut fotografii. Erau ultimele: exact atunci când plecam a sfârşit sub roţile unei biciclete care trecea în mare viteză.

Cu toate acestea, micul dragon a rămas cu noi, chiar dacă numai în amintire, o imagine plină mister si frumuseţe...

miercuri, aprilie 13

Povestea de seară


In ultima vreme am modificat putin programul, in sensul ca ne trezim cu cincisprezece minute mai devreme ca sa ajungem la cursul de pian, fara sa intarziem la gradinita, iar seara am decalat toate activitatile cu alte cincisprezece minute mai devreme pentru a putea sa vizionam cate o poveste, de fiecare data alta.
Istorisesc aceste lucruri pentru că am fost mirat de interesul cu care urmăreşte poveştile, dar mai ales pentru că am remarcat un lucru interesant: pe tot parcursul zilei pot să corectez lucrurile care nu îmi convin în comportamentul copilului prin simpla ameninţare a scoaterii poveştii de seară din program, mai ales după ce s-a şi întâmplat acest lucru într-una dintre seri.

Oare cât o să ţină figura asta? Cât o să mai fie cinematograful de acasă un eveniment atât de fascinant?

marți, aprilie 12

Un simplu carton de Xativa


Am primit un carton umblător dintr-un oraş în care mândria este un stindard, un oraş care poartă în structura sa intimă două culori, acelea care definesc spiritul catalan.

Ca o ironie a sorţii, vorbim despre această carte poştală sosită dintr-un oraş care a făcut istorie tocmai din fabricarea hârtiei, în special datorită contribuţiei maurilor, atunci când au putut lăsa sabia din mână. Aici a fost multă vreme un loc în care cartea se năştea şi se reinventa.



Astăzi, Xativa mai trăieşte din această fascinantă istorie, însă fără măreţia de altădată. Acum fibra optică este la putere, iar comunicarea se petrece aproape instant datorită internetului. Cu toate acestea, rămâne atât de frumos să vezi că cineva îndepărtat alege să cumpere o carte poştală, să îţi scrie câteva rânduri, de mână, să lipească un timbru şi să o pună la cutia poştală. Toate mâinile prin care trece până să ajungă la grădiniţa noastră îi adaugă o valoare şi o fac aproape nemuritoare. Chiar dacă fizic poate să dispară, în mintea unor copii ea va fi cea care a fixat o poveste: povestea unor semne scrise cu mâna, pe hârtie, care au călătorit atât de mult tocmai pentru a le demonstra acestora că nu şi-au spus cel din urmă cuvânt.

Simplă bucurie pe carton, trecând dintr-o mână în altă. Simplă bucurie de Xantiva, din Catalunya.

Gagarin. Iuri Gagarin




După versiunea oficială, pe 27 martie 1968, ora 10.31 dimineata, avionul în care se aflau Iuri Gagarin şi Sereghin s-a prăbuşit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de oraşul Chirjaci, regiunea Vladimirskoe. Totuşi, există elemente care pun la îndoială atât data şi ora catastrofei cât şi împrejurările ei.
Să fi fost oare acel MIG-15, prăbuşit lângă satul Novoselovo din regiunea Vladimirskoe, semnul pe care să-l fi primit de la cel pe care il căutase acolo sus, fără să-l găsească?

luni, aprilie 11

Les tribulations de Karla

Cam cu un an în urmă descopeream pe un blog nişte imagini care mi-au trezit nişte amintiri frumoase, şi totuşi, dureroase. În scurt timp se vor împlini patru ani de când accesul la hortensiile din curtea casei tatălui meu ne-a fost blocat de o întâmplare simplă, de viaţă, dar mai ales de urmările acesteia.

Rar am întâlnit un jurnal mai îngrijit, mai cu suflet de om care umblă cu sufletul prin locurile pe care le străbate. Fiecare lectură pe care am făcut-o a fost asemeni uneia pe care o faci într-o zi rece şi ploioasă de toamnă. Cum să nu îţi bucure sufletul atunci când păşeşti pe aleile unei grădini din Edenul gândurilor şi al vorbelor frumos ticluite.

Săptămâna trecută, ştiind că noi aşteptăm cărţi poştale din lume, acest om frumos a găsit de cuviinţă să facă mult mai mult decât atât, trimiţându-ne un colet cu jucării, bomboane dar mai ales paisprezece cărţi poştale făcute manual şi însoţite fiecare de câteva explicaţii minimale scrise tot de mână. Ce poţi să mai spui când eşti pus în faţa unui astfel de gest? Cum mai poţi să mulţumeşti pentru el?

Aşa au ajuns toţi copiii din grupa noastră, preţ de de câteva minute să străbată străzile oraşului Toulouse, să afle poveşti despre avioanele Airbus şi despre stadionul unde puseaza inima sportivă a oraşului, despre Pont Neuf şi despre basilica Saint-Sernin. Poveştile copilăriei sunt fermentul viitoarelor pasiuni, ale aspiraţiilor maturilor de peste nişte ani. Imaginile proiectate de pe ecran, însoţite de vorbele educatoarei noastre au pus încă o sămânţa a cunoaşterii în minţilor unor îngeri. Toate acestea s-au întâmplat într-o atmosferă încărcată de două fiole de parfum de violetă, floarea emblematică a oraşului Toulouse, răspândite în cinematograful ad-hoc. Într-un fel, cu toţii am plutit pe Maison de la Violette sur le Canale du Midi... şi am cântat cu toţii imnul unei echipe violete, pe care am simţit-o tot a noastră, fie şi numai pentru câteva minute...

Ştim sigur că i se va umple inima de bucurie văzând cum a fost la vizionarea din căsuţă piticilor.

duminică, aprilie 10

Copacul


Am citit în aceste zile două postări despre familie, despre curăţenie şi aspiraţii obişnuite, despre oameni care îşi consumă trecerea mai bine sau mai rău, despre oameni care reuşesc să treacă prin talazurile vieţii sau alţii care se usucă pe picioare, încă de tineri. Nu am ştiut în care dintre ele să-mi regăsesc familia, în povestea pe care o spune Mana, sau în cea a Melaniei? Fiecare dintre ele sunt momente din viaţa mea reală, fiecare în parte îmi scoate în faţa ochilor pe cei care nu mai pot să-i văd decât cu ochii minţii, atunci când îmi lipsesc. Iar asta nu se intâmplă chiar rar.

Ieri am fost martorii unui final de drum. Copacul de peste drum de blocul nostru a căzut pradă furtunii din noaptea precedentă, dar numai după ce aceasta şi-a încheiat răfuială şi s-a mutat în alte părţi ale ţării. Ieri, puţin după ora prânzului, liniştea relativă care s-a instalat după ce mai toate familiile s-or fi ridicat de la masa de prânz a fost întreruptă de un sunet înfundat, urmat de un foşnet de frunze răscolite.

Aşa, simplu, fără nimic festiv, a murit copacul. Fiind sfârşit de săptămână, nimeni nu s-a apucat de cele lumeşti pentru cel căzut la ora de tihnă. Poate că, peste câteva zile, într-un gest altruist, cineva va sădi un pui care să înlocuiască pentru viitor, copacul, iar povestea va merge mai departe.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner