Am primit carte poştală dintr-un loc pe care nu ştim dacă o să ajungem să-l cunoaştem, dar, datorită lui Daniel, putem să infingem şi acolo un steag, un steag care o să ne aştepte să cunoaştem "amazing Bangkok”.
Se întâmplă tot mai des să nu mai fiu capabil să scriu despre toate cele care ni se întâmplă, iar asta duce către nişte reproşuri pe care mi le fac singur aşa cum trebuie să le şi suport. 
Astfel de întâmplări, petrecute la ţară, acolo unde confortul nu este chiar la el acasă, pot să convingă pe oricine că veşnicia, dacă există, doar acolo poate să îşi aibă rădăcina. Ce poate să fie mai frumos şi mai sănătos decât să vezi boboceii cum se cresc unul pe celălalt, cum descoperă împreună fel de fel de lucruri de o "importanta cruciala”, dar de o inutilitate dezarmantă.
Cu toţii tânjim după asfalt, apă curentă, încălzire centrală, lift, interfon, interneta... uitând câtă bucurie poate să îţi aducă doar un schimb de priviri, într-o amiază de primăvară, pe unul dintre dealurile care străjuiesc Târnava Mică. 
Multe dintre frânturile de miros, gust, culoare şi toate celelalte care ajută la percepţia celor care m-au înconjurat în copilărie sunt legate de sărbătorile pascale. An de an îmi revin în minte sărbătorile de altădată, aşa cum erau ele în satul Chiraftei, acolo unde bunicii mei, tineri şi în putere, gospodari trufaşi atunci când era un prilej să se mândrească cu toate cele care le aveau: copii, nepoţi, casă cu de toate pe lângă ea.
Sunt mulţi cei nedumeriţi datorită prezenţei lui Cristian Minculescu pe acest blog. Cineva chiar a trimis un mesaj în care întreba dacă este site-ul său. Ceea ce m-a amuzat. Cert este faptul că deocamdată trupa Iris este o constanta în cadrul audiţiilor pe care le facem, chiar dacă între timp au început să-şi facă loc şi alte nume, alte stiluri.
Într-un astfel de moment, nu pot să nu-i mulţumesc celui care i-a marcat copilăria foarte fragedă din chiar prima secundă în care l-a auzit (asta se întâmpla într-o perioadă în care eu mă străduiam să-l determin să asculte muzică simfonică!). Când eram în liceu, mi s-a întâmplat foarte des să merg la concertele sale, să-i vânez apariţiile discografice, să-l urmăresc prin staţiunile de pe litoral doar ca să văd ce tricouri mai poartă, adică aproape fan. Acum sunt amuzat de toate aceste amintiri, dar nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine Iris înseamnă şi Marti Popescu, şi George Adrian Ilie, Ochescu Florin (pe care îl detest tocmai pentru că a lăsat chitara din mână!) şi alţii care au trecut prin trupă sau Mihai Alexandru, Nuţu Olteanu. Sunt toţi salvaţi într-un fişier foarte drag, unul pe care îl port tot timpul cu mine. Tocmai el face legătura cu o altă viaţă a mea, una peste măsură de frumoasă şi cinic de ireversibilă. Este lumea în care puteam să stau într-o ploaie torenţială, ud până la piele, pe stadionul Dunărea din Galaţi şi să cânt "Nori de hârtie".
Cum este să stai cu privirea abandonată în gol, aruncată pe fereastră şi să o simţi julindu-se în timp ce se tot tăvăleşte numai şi numai pe betoane? Cum este să îţi doreşti o vacanţă mică, undeva unde nu au ajuns minunile tehnicii, să simţi miros de iarbă şi să auzi susur de apă trudindu-se printre pietre.
Oameni darnici este o încercare mai mult decât frumoasă, pornită şi purtată de oameni frumoşi, dăruiţi cu răbdarea de a mai asculta şi problemele altora, de a le căuta o cât de palidă alinare suferinţelor care îi macină. 
Astăzi s-au deschis cerurile şi au lăsat lumina să coboare. După ce s-a mai zburlit încă o dată la noi, vremea rea a lăsat locul miresmelor în chiar ziua florilor. Am străbătut drumul dintre casă şi biserică având în stânga şi în dreapta, peste tot pe unde vedeai cu ochii, numai pomi în floare. Preţ de câteva clipe mi-am amintit de curtea casei tatălui meu şi de hortensia din grădină. L-am revăzut cu ochii minţii stând în capul mesei instalată în foişorul de sub piersic. Era ziua Floriilor iar noi toţi aveam câte o scrumbie în faţă. Glumeam şi ne pregăteam să intrăm în Săptămâna Mare.
Mi se întâmplă uneori să mă apuce disperarea pentru că am senzaţia că mă aflu pe un Titanic deloc imaginar, o ţară în care nimic nu se mai poate aşeza în făgaşul său firesc, o ţară care seamănă tot mai mult cu o maşină care a fentat programul rabla, dar care are câte un volan pentru toţi ocupanţii, toţi fără permis de conducere si totuşi foarte pricepuţi şoferi.
Nu este greu să ai subiecte interesante despre care să vorbeşti pe blog, deloc, mai ales dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, dacă nu treci fără să priveşti în preajma ta şi nu laşi neobservate micile frumuseţi ale lumii. 
Istorisesc aceste lucruri pentru că am fost mirat de interesul cu care urmăreşte poveştile, dar mai ales pentru că am remarcat un lucru interesant: pe tot parcursul zilei pot să corectez lucrurile care nu îmi convin în comportamentul copilului prin simpla ameninţare a scoaterii poveştii de seară din program, mai ales după ce s-a şi întâmplat acest lucru într-una dintre seri. 
Astăzi, Xativa mai trăieşte din această fascinantă istorie, însă fără măreţia de altădată. Acum fibra optică este la putere, iar comunicarea se petrece aproape instant datorită internetului. Cu toate acestea, rămâne atât de frumos să vezi că cineva îndepărtat alege să cumpere o carte poştală, să îţi scrie câteva rânduri, de mână, să lipească un timbru şi să o pună la cutia poştală. Toate mâinile prin care trece până să ajungă la grădiniţa noastră îi adaugă o valoare şi o fac aproape nemuritoare. Chiar dacă fizic poate să dispară, în mintea unor copii ea va fi cea care a fixat o poveste: povestea unor semne scrise cu mâna, pe hârtie, care au călătorit atât de mult tocmai pentru a le demonstra acestora că nu şi-au spus cel din urmă cuvânt.
Cam cu un an în urmă descopeream pe un blog nişte imagini care mi-au trezit nişte amintiri frumoase, şi totuşi, dureroase. În scurt timp se vor împlini patru ani de când accesul la hortensiile din curtea casei tatălui meu ne-a fost blocat de o întâmplare simplă, de viaţă, dar mai ales de urmările acesteia.
Săptămâna trecută, ştiind că noi aşteptăm cărţi poştale din lume, acest om frumos a găsit de cuviinţă să facă mult mai mult decât atât, trimiţându-ne un colet cu jucării, bomboane dar mai ales paisprezece cărţi poştale făcute manual şi însoţite fiecare de câteva explicaţii minimale scrise tot de mână. Ce poţi să mai spui când eşti pus în faţa unui astfel de gest? Cum mai poţi să mulţumeşti pentru el?
Ieri am fost martorii unui final de drum. Copacul de peste drum de blocul nostru a căzut pradă furtunii din noaptea precedentă, dar numai după ce aceasta şi-a încheiat răfuială şi s-a mutat în alte părţi ale ţării. Ieri, puţin după ora prânzului, liniştea relativă care s-a instalat după ce mai toate familiile s-or fi ridicat de la masa de prânz a fost întreruptă de un sunet înfundat, urmat de un foşnet de frunze răscolite. 
