marți, decembrie 18

Primele iubiri - declaratia de dragoste ad-hoc

Era o zi ca oricare alta. Am mers la ora obisnuita ca sa imi iau campionul de la scoala. Cum noi suntem de fiecare data cei care plecam ultimii, am ramas ultimii, impreuna cu Miruna, o fetita care ramane la program prelungit. Cum acest lucru se intampla la cealalta clasa pregatitoare din scoala, iar aceea era inca la teatrul de papusi, ne-am hotarat sa ramanem si sa stam noi cu ea pana se intorceau copiii din oras.
Am incercat sa-i mobilizez sa imi povesteasca ce au mai invatat, strategie care a dat rezultate. Amandoi copiii s-au pornit sa scrie pe tabla neagra ce isi aminteau fiecare.
La un moment dat, in mare taina, am primit o solicitare care m-a induiosat: copilul meu m-a rugat sa-l asist ("ca sa nu gresesc!") atunci cand urma sa-i scrie numele Mirunei. Am fost foarte emotionat de felul in care si-a luat inima in dinti, dar surpriza majora urma sa vina abia dupa ce i-am confirmat ca a scris corect. A luat creta rosie si a desenat... o inimioara.
Ma gandesc ca peste ani aceste imagini ale efortului primei declaratii de dragoste o sa valoreze ceva, ceva ce niciodata nu se poate cumpara. La noi a fost sa fie.... Miruna.

joi, decembrie 13

44

Nu ma intristez de anii care au trecut frumos, ci numai pentru cei care s-au risipit inutil. Nu imi doresc multe, nu mai am aroganta adolescentului sigur pe el.
Am nemultumiri, am regrete, de toate. Si nu sunt deloc putine, insa toate acestea se pierd atunci cand vine cea mai mare bucurie a mea sa ma vindece de neimpliniri, sa imi dea noi sensuri fiecaruia dintre visele pe care le am.
Nu-i mult, nu-i nici putin!

"jumulit ma intorc mereu la izvor
pentru ca el,
totdeauna,
va sti sa linga
ranile cele mai noi"

sâmbătă, decembrie 8

Examen de admitere




Cum sa te pregatesti mai bine pentru ziua aceea in care trebuie sa uimesti, sa darami toate barierele si sa convingi ca tu esti alesul, ca tu porti in mintea ta, in trupul ta samanta viitorului performer. Asa este in toate domeniile. Tu trebuie sa acumulezi energiile cu care resorturile tale interioare sa rezoneze perfect cu cele ale examinatorilor, altfel, esti pierdut.
Astazi, 8 decembrie 2012, ne-am prezentat la examenul de admitere in clasa I a liceului de arta din Targu Mures, sectia pian. Emotii, emotii.... mai mult ale parintilor. Copii, prea cruzi pentru a intelege aceste intamplari.

Copilul meu a invins!

duminică, decembrie 2

Primul trofeu, prima dezamagire

Zi de sambata, ploioasa. Ziua nationala. Noi, inca somnorosi, pornim spre in mare graba la lectia de pian, apoi catre Reghin. Participam la "Turneul de minifotbal Unirea - Reghin, 2012".
Program incarcat, jocuri multe, echipe bine pregatite. Jucam bine si castigam meci dupa meci. Suntem lideri in grupa si ajungem in finala turneului. Adversara noastra este organizatoarea turneului, Avantul Reghin.
Meciul incepe bine pentru ACS Speranta, iar jumatatea intalnirii chiar conducem cu un gol. La acest scor, "speranta mea" scapa singura spre poarta adversa, cu mingea la picior. Imi simteam pulsul in tampla asteptand sa-l vad fericit, felicitat de colegii sai de echipa, insa, unul dintre colegii lui l-a ajuns, ba chiar i-a luat mingea de la picior impingandu-l doar pentru a scapa ulterior mingea in afara terenului. Aproape ca nici nu as fi vrut sa stiu ce era in sufletul puiului meu...
La faza imediat urmatoare echipa adversa a egalat cu un gol norocos. Asa s-a incheiat si partida, egal, apoi am pierdut trofeul de campioni la penalty.
Festivitatea de premiere a fost un calvar. Micul meu jucator a plans cu spume. As spune ca este si aceasta o experienta necesara, dar tot greu ramane acest spectacol al deznadejdii, cu atat mai mult ca cat victoria a fost atat de aproape.

Speranta mea strange la piept primul sau trofeu, in timp ce ochii nostri plang. O sa inteleaga mai tarziu de ce lacrimile mele erau de fericire! Si tot atunci o sa ma ierte pentru bucuria mea, primul lui trofeu!

sâmbătă, decembrie 1

Tricolorul care zambeste pentru 1 decembrie


Ieri dimineata, mobilizat de toata zarva de pe canalele de televiziune, ne-am facut drapelul care zambeste. 1 decembrie 2012, suntem la turneu de fotbal, la Reghin. Hai "Speranta"!

miercuri, noiembrie 28

Eu știu că martorii la căratul apei uită



Eu stiu ca ai sa vii sa te infrupti, fara rusine, ca si cum totul ti s-ar cuveni, ca si cum totul ar fi rodul caznei tale, a frustrarilor pe care le-ai adunat atunci cand ai renuntat la dorintele si nevoile tale pentru un viitor care parea atat de departe.


Eu stiu ca ai sa uiti, ca ai sa te bucuri fara rusine, fara remuscari. Tu, martorul tacut la caratul apei, umbra care a fost permanent in coasta celui care a trudit, tu vei fi profitorul suprem. Asta pentru ca, nu-i asa, fara ochiul tau sfredelitor din ceafa celui indoit de greutatea carafelor nimic nu s-ar fi putut desavarsi.
Eu stiu si car sacalele resemnat, dar fara sa uit, cu credinta.

Mereu, acest contur confuz, deselat, te va urmari!


luni, noiembrie 26

Vreau să câstig eu drapelul lui Lucian Bute de la Antena 3

Imi place si chiar propun o continuare si dupa ziua nationala a campaniei Antena 3 de trezire a sentimentului national si al respectului pentru tricolor.
Concret, daca am sa castig steagul lui Lucian Bute intentionez sa contactez Federatia Romana de Fotbal pentru a transforma acest tricolor in stindardul care sa-i mobilizeze suplimentar pe jucatorii echipei noastre nationale la meciul Ungaria - Romania din preliminariile CM 2014din Brazilia. Intentia mea este de a insoti impreuna cu colegii mei de echipa pe componentii echipei nationale de fotbal la festivitatea de intonare a imnului purtand imaginea steagului national cu dedicatia campionului mondial Lucian Bute inscriptionata pe piepturile noastre: "Cu toata dragostea pentru tara mea!"
Locuiesc in Targu Mures si, desi nu am implinit inca sase ani, sint scolar. Vorbesc bine doua doua limbi si am inceput sa o invat si pe cea de a treia. Studiez pianul de doi ani si ma pregatesc pentru admiterea la liceul de arta. Joc fotbal la clubul Speranta, iar in aceasta vara am fost cel mai tanar jucator din intreg turneul "e-on 2012". Mai mult decat atat, am fost si cel mai tanar marcator. Fac toate acestea intr-o tara din care au cam disparut "solutiile educationale colective".
Dar, si mai mult mi-as dori ca acest steag sa-l transform in simbolul unui proiect national menit sa revigoreze baza de selectie a viitorilor campioni prin crearea unor structuri neguvernamentale bazate pe voluntariat (urmand modelul SMURD), avand ca scop sprijinirea materiala concreta a copiilor care au talent.

Si cred ca pot sa-l castig si pentru ca locuiesc pe strada 1 decembrie 1918. Si acesta este un semn!


vineri, noiembrie 23

Mi-au dat lacrimile


Nu m-am putut stapani. Pur si simplu nu am putut, desi am stiut ca urma sa urce pe scena salii de festivitati a liceului de arta alaturi de doamna profesoara ca sa cante o piesa impreuna. Om deprins cu exercitiul gestului care sa-i dea incredere viitorului artist, mi-a soptit la ureche doar cateva vorbe: " Este important sa auda cateva aplauze! "

Si asa a fost! Iar eu filmam acest moment cu ochii in lacrimi. De ce mi-ar fi rusine de asta? De ce? Oare cati parinti m-ar invidia pentru ceea ce am trait astazi? Cred ca pot sa spun ca am fost fericit!

marți, noiembrie 20

Bănuțul de aur din chimir

N-am sa ma supar pentru ca ai ales sa ma vinzi, chiar inainte de a-mi cumpara increderea. N-am sa ma supar nici pentru ca ai populat talerul tau al balantei doar cu efemere contururi, forme perfecte, lipsite insa de textura simpla a constiintei.
Chiar daca ma intristez mult prea des, chiar daca simt sufletul pangarindu-se intre prea multele marsavii, nu am sa recunosc ca au fost multe momente in care mi-a lipsit dureros de concret tocmai o vorba a ta. Nu! Tu ai fost printre primii care s-au repezit sa-mi traga presul de sub picioare, tu, prietenul meu. Poate ai sa intelegi de ce am sa spun ca nu mai pot sa ma opresc din aceasta infinita cadere.
Macar a meritat? Ai pus banutul de aur la chimir?

vineri, noiembrie 16

Mi-a dat Dumnezeu o cazna binecuvantata


....si mi-a dat si un gand amar, chiar in timpul in care asteptam alaturi de "CaineBun" sa ia sfarsit lectia de pian. In apartamentul care se afla chiar sub cel al profesoarei noastre stiam ca locuieste o doamna foarte bolnava, cancer osos cu metastaze. In mod inexplicabil mi-am pus intrebarea "cum o fi suportand suferinta?". Apoi, pentru ca mi-am amintit ultimele clipe ale mamei mele am refuzat sa ma mai gandesc la asta. Am preferat sa imi mut gandul la cazna mea zilnica, la speranta mea pentru viitor. Sentimentul meu de vinovatie pentru aceasta lasitate nu s-a pastrat prea mult. Egoismul si-a facut cu prisosinta treaba, iar in cateva secunde am simtit cum sufetul mi se umple de bucuria reusitelor puiului meu. Sunetele care veneau de dincolo de usa apartamentului ma invaluiau si ma ameteau deopotriva. Cum sa nu ma bucur cand mi-a dat Dumnezeu o cazna binecuvantata....

Cateva ore mai tarziu am aflat ca suferinta doamnei a luat sfarsit.

marți, noiembrie 13

Întingând cu pâinea în zeama bolborosindă

Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut...
Mi-am amintit chiar acum felul in care o pandeam pe bunica noastra atunci facea cate o tocana, ca sa inmuiem painea in zeama mancarii care fierbea pe aragaz. Imbiati de miresmele raspandite in toata bucataria, rupeam bucati de paine pe care le puneam in furculita, apoi, cand prindeam un moment de neatentie a bunicii, ne repezeam catre oala de tuci in care obisnuia sa gateasca. Putine mancaruri erau mai gustoase decat acele bucatele de pita zemoasa. Aproape ca nu ne mai puteam opri, de cele mai multe ori bunica fiind nevoita sa ne goneasca pentru ca mancarea sa nu ramana doar cateva bucati de carne.
De prisos sa mai povestesc faptul ca toata aceasta magie a gustului dura pana in momentul in care mancarea era gata, iar focul era stins. Din acea clipa nimic nu mai era la fel, iar painea inmuiata nu mai avea nicio valoare.
Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut... mult prea des imi este pofta de o pastrama de oaie cu sos rosu, asa cum numai tata stia sa o faca.

marți, noiembrie 6

Pastrama de oaie a la Idrifaia


Pe vremea cand traiam in Galati, la vremea aceasta, in fiecare an, tata avea obiceiul de a pune cate o oaie la pastramit. Aproape ca era un ritual pe care il repeta de cateva ori pana la sarbatori. In foisorul din fata casei lui se adunau cu regularitate prietenii si vecinii sai, iar la cativa pasi, in gradina, gratarul sfaraia cu temei. Asa ii gasea seara de cele mai multe ori, cu pastrama si paharul in fata. Stateau si vorbeau cate in luna si in stele...
Zilele trecute am petrecut cateva ore pegatind o pastrama dupa reteta tatalui meu. Mi-am amintit felul in care stateam in foisor si curatam carnea de seu si de pielite pentru ca rezultatul sa fie maxim. Fara conservanti, fara arome, fara aditivi. Mai natural de atat nu se poate. Chiar daca reteta este a tatalui meu, as spune totusi ca aceasta pastrama de oaie este una "bunatatile din Idrifaia".

luni, noiembrie 5

Zâmbăretul din farfurie


Nu-i greu deloc sa ne jucam din cand in cand cu ceea ce punem in farfurie. In definitiv, chiar si acolo poate sa ajunga povestea copilariei plina de bucurie. Nu trebuie decat sa reusesti sa lasi la o parte toate gandurile care te apasa si sa fii copil, sa incerci macar sa te intorci in trecut.
Nu-i greu deloc sa dai putina culoare chiar si celor mai banale momente din viata! Ele nu se vor mai intoarce ca sa poti sa le faci cu putin mai bune...

Anii cei mai frumosi



Exista momente in care realizezi ca nu poti sa traiesti singur pe lume, ca depinzi de felul in care reusesti sa il completezi pe cel de langa tine pentru ca grupul sa simta gustul victoriei.
Copiii nostri abia acum deprind importanta camaraderiei, a sacrificiului personal pentru o bucurie comuna, a compasiunii pentru suferinta celuilalt.
Nimic nu se compara cu prieteniile copilariei, iar aceasta imagine ar putea deveni peste ani una cu valoare de simbol.
Fie ca vor ajunge performeri in sportul acesta, fie ca viata le-a pregatit altceva, momentul acesta va fi unul la care se vor intoarce mereu. Poate ca isi vor uita numele, insa prima lor echipa va ramane in suflet purtand un nume incredibil de frumos : Speranta.

joi, noiembrie 1

Tata si mielomul multiplu



Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.



marți, octombrie 30

E timpul încercărilor


Oare am sa pot sa trec cu seninatate peste dezamagirile care ma asteapta? Oare am sa pot sa accept ca multe dintre eforturile pe care le-am facut impreuna au fost in zadar?
Ma straduiesc sa plamadesc un caracter puternic, capabil sa aleaga, sa lupte din toata fiinta, sa stie sa piarda, dar mai ales sa stie sa renunte atunci cand resorturile interioare nu mai actioneaza miscate de dorinta, ci sunt prada unei inertii.
Nu cred ca toate acestea nu vor conta pentru intreg, insa trezirea dintr-un vis frumos este mereu dureros de frustranta.
Da, incerc sa ma pregatesc mereu pentru un astfel de moment, tocmai pentru ca mi-as dori sa reusesc sa-l trec cu demnitate daca ar fi sa apara, insa visul, visul inca nu-l dau... Cu mintea mea de om matur, eu stiu sigur ca doar incercand, poate exista o sansa pe care copilul sa o risipeasca la un moment dat, indiferent care ar fi motivatia. Dar ea sa existe si sa sune curat!

luni, octombrie 29

Până când altzheimer-ul ne va despărți

Discutam linistiti despre fel de fel de lucruri in timp ce masina rula pe drumul de intoarcere de la primul meci de fotbal pe iarba adevarata al copiilor nostri. La un moment dat, in timp ce ne apropiam de aeroport, l-am auzit pe interlocutorul meu oftand parca din chiar strafundul sufletului, in timp ce privea cu ochii umezi in departare, spre stanga. Dupa cateva momente, probabil mi-a observat mirarea, mi-a spus ca tatal sau se afla acolo, internat intr-un sanatoriu, atins de o boala necrutatoare, altzheimer. Povestea lui scurta m-a cutremurat, tocmai pentru ca suferinta din spatele vorbelor era mai mult decat evidenta, suferinta data mai ales de frustrarea neputintei de a isi ajuta tatal. Totul se petrecuse intr-un singur an.
Da, m-am curemurat la gandul ca se poate intampla sa-i ranesti pe cei care te pretuiesc doar pentru ca boala ta nu le mai lasa nicio sansa de a se mai apropia de tine. Amintirile raman doar ale lor, in timp ce tie nu iti mai spun nimic.
Am suferit pentru un necunoscut, dar mai ales mi-a ramas in minte imaginea copilului care si-ar fi dorit sa isi aduca tatal inapoi, in lumea care pare sa nu-i mai apartina.
Acum, chiar cand scriu, ma chinuieste gandul ca mi s-ar putea intampla si mie, iar asta imi provoaca o mare suferinta. Nu pentru mine, ci mai ales pentru neputinta si regretele fiului meu.
Daca am sti ce ne asteapta....

duminică, octombrie 28

Botez cu iarbă verde și apă de ploaie

Pentru prima data am coborat ghetele antrenorului in iarba verde, adevarata a unui stadion din Turda. Intamplare simpla, in care o mana de copii au fost dusi cu masinile parintilor lor cale de 80 de kilometri pentru a-si masura fortele cu alti copii, poate chiar viitorii lor adversari, poate chiar colegi sub culorile marilor cluburi ale tarii sau ale lumii. Ce anume ne poate impiedica sa visam?
Ieri, pe o vreme inchisa cu ploaie marunta, grupele ACS Speranta 2005 si 2006 si-a trecut intre realizari si primele partide jucate pe gazon adevarat.
Dar si mai important, micul meu campion a fost titular in ambele partide, ba chiar a reusit sa marcheze un frumos gol din actiune in partida cu copiii care sunt mai mari cu doi ani decat el. Am fost atat de fericit fericit incat am indraznit sa ma gandesc ca aceasta ar putea fi calea lui, ca eforturile sale sunt bine coordonate si ca ar putea fi un mare performer. Am ascultat aprecierile antrenorului dupa meciuri si am inteles ca "speranta" da primele semne ca mingea incepe sa-l asculte. Mai trebuie numai sa formam si caracterul de luptator cu gandul  la uralele viitoarelor arene. Pana atunci, a fost pentru prima data si capitanul echipei.

sâmbătă, octombrie 27

Cu Otelul pe Cluj Arena - Mingea mult visata

Am fost pe Cluj Arena. Ne-am intors tarziu in noapte, incramaditi in masina factiunii dure a geleriei echipei de fotbal Otelul Galati, obositi si dezamagiti de rezultat, cu atat mai mult cu cat au fost semne ca s-ar fi putut. La fel cum nu am fost deloc departe de a ne intoarce complet dezamagiti.
Cu toate acestea, a mai existat un motiv de dezamagire, una mult mai concreta tocmai pentru ca se intampla de fiecare data atunci cand mergem la stadion. S-a impamantenit obiceiul ca in deschiderea partidelor de prima liga din Romania ca jucatorii sa trimita in tribune mingi pe care spectatorii sa le pastreze. La fel s-a intamplat si aseara, iar momentul a fost prilejul unei noi sperante... in zadar.
Bineinteles ca nu se pune problema unei mingi. Mai are cateva acasa, insa nu sunt la fel cu cele care vin din teren, asemeni unui dar cazut din cer. Sigur ca nu poate sa plece toata lumea de la stadion purtand in maini un astfel de trofeu, insa nu pot sa nu observ speranta, apoi dezamagirea care insotesc fiecare inceput de meci.
Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca jucatorii echipei noastre nu au facut acest lucru. Sincer, mai ales pentru ca eram destul de putini, m-am gandit ca acestia s-ar fi indreptat spre peluza din care i-am incurajat si ne-ar fi rezolvat aceasta mica obsesie.
Da, sint fascinat de fiecare data sa vad emotia cu care ii priveste pe jucatorii care trimit mingi in tribuna. Se vede pe toata figura lui de copil care spera ca viseaza cu ochii deschisi la acea minge.

vineri, octombrie 26

Crime inutile, conjuncturale

Exista un tip de om pe care o intamplare din trecut il face sa nu aiba liniste pana nu plateste insutit frustrarea pe care a trait-o la un moment dat, fara sa incerce macar sa inteleaga daca si aceea nu este consecinta propriei trufii. De multe ori poate chiar inconstient, acesta regurgiteaza propriul venin si il revarsa asupra celor din jur cu o inversunare greu de explicat chiar si pentru el, nefericitul.
Nu, nu am sa ii explic direct faptul ca nu este nicio rusine sa porti o haina second-hand daca faci asta cu o minima demnitate, daca stii sa o tii cat mai curate si daca aceasta curatenie reusesti sa o asortezi si cu paloarea obrazului. Dar, mai mult decat orice, nu este o rusine sa incerci sa dai o sansa unei sperante din sufletul tau fie chiar si cu stigmatul mediocritatii tatuat in frunte, impregnate pana la os.
Nu, nu este nicio rusine sa traiesti simplu, incercand sa faci si pentru altii tot lucruri simple, asa cum nu este nicio rusine sa refuzi pe cineva care nici macar nu este interesat de motivul tau. Timpul imi dovedeste ca am ales corect atunci si ca merita sa indur orice razbunare, oricat ar fi ea de gratuita. Mai mult decat atat, oricat de greu mi-ar fi, chiar sa ii multumesc pentru ca mi-a dat inca o confirmare a faptului ca trebuie sa traim intre oameni care comit crimele cu seninatatea sanitarului venit in sat ca sa lupte cu molima aviara.
Nu, nu este nicio rusine ca sa porti o haina carpita, oricat de prost, atata timp cat ea te apara de intemperiile care te-ar putea ucide la propriu. Platesti cu umilinta ta sansa de a-i face copilului tau cel mai de pret dar: sa stai langa el, oricat de sarac, oricat de umil, oricat…. dar umarul tau sa fie viu, concret, pregatit oricand sa-i fie sprijin in momentele grele. Da, merita! Dar probabil ca tocmai aceasta iti este frustrarea. Stii tu ca eu tocmai mi-am adus acasa copilul purtand o incredibila podoaba? Steluta rosie este o recompensa a celor pe care trebuie sa nu le vad, sa nu le pun la suflet, doar pentru ca el sa isi gaseasca o cale mai demna. O cale pe care sa poata sa o laude mai ales cel care se crede inderptatit sa ridice piatra impotriva hainei ponosite cu care I te infatisezi. Chiar daca ar fi sa se intample mult mai tarziu si tot ar fi o reparatie pentru care merita sa te lupti inca de pe acum.
Eu stiu ca m-ai inteles!

joi, octombrie 25

Zmeul care așteaptă

Nu mai avem rabdare sa mai asteptam nimic. Totul trebuie sa se intample deindata ce ne-am pus in gand, cat mai facil, fara nicio surpriza.

De mai bine de o luna purtam in portbagajul masinii “zmeul care asteapta” momentul in care sa-i vina boarea lui de vant si sa-l ridice la cer. Nu este nici cel mai mare, nici cel mai frumos. Nici macar nu l-am facut cu mana noastra, dar poate ca o sa vina si ziua aceea. Deocamdata el asteapta sa uimeasca ochii si mintea unui copil, sa-l surprinda si sa-i puna in suflet fermentul zborului, cheagul aspiratiilor viitoare.

Cata ironie incape in vietile noastre… facem tot posibilul ca sa ne invatam puii sa zboare, facem toate compromisurile posibile si imposibile pentru asta, iar atunci cand se intampla, lacrimile ne inunda ochii; ochii care cauta mereu orizontul cu speranta ca ii poate vedea intorcandu-se. Da, intr-o buna zi aceste roluri se vor inversa, iar tu vei fi cel care asteapta, iar aceasta speranta va fi singura care te va mai tine in viata.

miercuri, octombrie 24

Aș vrea să port o mantie de ceață




Nu-mi pomeni de luna argintie
De soare, cer albastru nici atat
A mea e zarea plumburie
Caci sunt stapanul timpului urat.

As vrea sa port o mantie de ceata
Sa simt ca-s plin de mazga pan la gat
Iar vantul sa-mi improaste ploaia-n fata
Oh, ce frumos e timpul mohorat!

(din pacate nu imi amintesc autorul, iar poezia este citata din memorie)

marți, octombrie 23

Antrenamente in nocturna


Incet, incet se apropie iarna, iar semnele sunt tot mai multe si mai evidente. Pe langa faptul ca este tot mai rece, antrenamentele incep si se termina la lumina felinarelor din parcul in care se afla terenul sintetic. Dar, aceasta schimbare le da tuturor copiilor o alta emotie a jocului, o alta determinare in a incerca sa mai invete cate ceva. Si chiar daca tot la adapostul intunericului au senzatia ca pot sa mai faca si mici gainarii, este evident faptul ca obrajii lor rosii sunt semnul sanatatii pe care miscarea le-o conserva, ba chiar o intareste.
Privindu-i cad iar prada propriilor amintiri. Ma vad in curtea scolii la care am invatat, jucand pana la epuizare pe terenul betonat, aproape pe intuneric, folosind cate o minge de cauciuc... Imi revad colegii de clasa care uitau sa mai plece spre casa. De multe ori parintii veneau ca sa isi ia odoarele acasa cu forta. Chiar si asa, copiii se lasau cu greu dusi.
Serile sunt tot mai reci, insa sunt si frumoase!

luni, octombrie 22

Focul izbăvitor din "Balta Brailei"

Imi vine in minte din cand in cand o imagine care ma urmareste fara sa-mi dea vreo speranta sa o uit. Eram soldat in termen la o unitate de pontonieri din Braila si faceam socoteala zilelor care ma mai desparteau de “liberare”, adica AMR-ul.
Alarma s-a dat dupa masa de dimineata, iar la adunarea de pe platou am aflat ca trebuia sa plecam in cea mai mare urgenta pe malul Dunarii, acolo unde aparuse o fisura in digul de protectie catre Insula Mare a Brailei.
Ajuns acolo, am fost mirat de concentrarea de forte, in conditiile in care in dig se vedea un firicel nesemnificativ (mi se parea mie), strapungandu-l. Ceea ce mie mi se parea o gluma s-a dovedit a fi o situatie de-a dreptul dramatica prin consecintele care puteau sa apara. In mai putin de jumatate de ora apa a reusit sa sparga digul si apoi a inceput sa deschida si sa mareasca bresa. Sacii pe care ii aruncam acolo nu contau nici cat un fir de praf. Apa ii arunca asemeni unor fulgi. Doar prezenta de spirit a sefului de stat major a facut ca Dunarea sa nu se intoarca pe terenul pe care cu ani in urma il stapanea in “Balta Brailei”, salasul vestitului Terente. Chiar din prima clipa in care a aflat despre ce era vorba a solicitat deplasarea unei salupe echipata cu tot ceea ce i-ar putea folosi unui pontonier in misiune. Fara sa stea pe ganduri a taiat o salcie batrana si a remorcat-o cu salupa pana la bresa din dig, punand-o de-a curmezisul. Doar asa s-a reusit repararea digului.
Insa, amintirea care s-a pastrat cu cea mai mare acuratete este visul pe care l-am avut in noaptea aceea, in timp ce atipisem pe pardoseala unei statii de pompare a apei. Oboseala reusise sa ma rapuna, cu toate ca frigul era patrunzator. Am visat un foc facut din vreascuri pe care il ingrijeam ca sa nu se stinga. Eram doar eu. Mi se parea ca simt caldura crengutelor trosnind printre flacari. Lumina mi se aseza pe fata si pe trup, difuza si mereu intr-o miscare uniforma. Era un vis incredibil de frumos, iar sufletul meu era linistit. Socanta a fost insa trezirea…. in realitate dormeam direct pe o pardoseala de beton, iar firicelul de apa scurs pe langa semeringul rupt al unei pompe imi udase vestonul si pantalonul de catana. Cat de dulce fusese visul? Cat de obosit eram de m-am abandonat complet focului meu imaginar? Am suferit atunci dupa flacara din mintea mea, iar frigul cumplit care m-a cuprins a facut trecerea de-a dreptul dureroasa. Rar mi-a fost dat sa mai traiesc o asemenea senzatie de frig patrunzator chiar si in suflet.
Si totusi, flacara aceea mi-a ramas. Din cand in cand o mai visez si, de fiecare data, gramada de vreascuri este aceeasi, mereu asezata la fel, mereu trosnind si impartind o pala de caldura izbavitoare…

miercuri, octombrie 17

Îndemn la luptă - Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

(Radu Gyr este unul dintre oamenii care nu au fost infranti. Asa cred eu!)

marți, octombrie 16

Prima zi de școală, fotografia unui start spre viitor


Grea a fost decizia schimbarii din mers, hotararea de a ne complace intr-un mediu pe care il cunosteam bine, dar care nu mai era al nostru, sau de a sparge inca o bariera, de a patrunde intr-o lume noua si plina de provocari neasteptate.
Odata ce zarurile au fost aruncate, am pornit cursa de urmarire si am depus cererea de inscriere in clasa 0, ne-am programat la testele pe care ceilalti copii le-au facut in primavara trecuta. Totul contra cronometru! Totul trecut fara probleme. La capatul acestor adevarate incercari am avut bucuria sa imi vad puiul in prima lui zi de scoala, iar marea mea bucurie a fost sa constat ca, defapt, chiar acolo era locul lui. Gradinita a devenit o amintire frumoasa, dar amintire.
Stau si privesc aceasta fotografie. Peste ani, ea va fi reperul unui start catre acel viitor.

Cu Dumnezeu inainte!

luni, octombrie 15

Doamne, Doamne, ceresc tata!


Doamne, Doamne, ceresc Tata
Noi pe Tine Te rugam:
Lumineaza-a noastra minte
Lucruri bune sa-nvatam.

Ca Tu esti Stapanul lumii

Si al nostru tata esti,
Si pe toate cele bune
Numai Tu le implinesti! 

(Sub cupola bisericii Sfanta Ana din Targu Mures)

luni, octombrie 8

"Pot sa-mi iau locul langa tine, pe stea"


Nu stiu cu ce a gresit copilul acesta pentru ca insingurarea sa i se insinueze, din aproape in aproape, pana in cele mai ascunse dintre cotloanele sufletului, sa nu aiba parte decat arar de camarazi onesti, dintre cei care stiu sa iti ramana alaturi si atunci cand infrangerea nu mai poate fi evitata.
Odata, demult, credea sincer ca poti sa iti urmezi calea cu demnitate, ca poti sa ai incredere in oamenii cu care te insotesti pe drumurile comune, sa te bucuri si sa suferi alaturi de ei, sa nu te salbaticesti, sa fii pretuit pentru ca esti om.
Unde sa-l caut pe copilul acesta, sa-l mangai pe crestet si sa incerc sa-l determin sa deschida ochii mari, netematori. Nu l-as indemna sa incerce sa schimbe ceva. Oricum, lucrurile cele mai de pret nu l-ar putea salva, iar frustrarea ar fi cu mult mai mare.
L-as mangaia pe crestet si atat! Apoi as astepta sa imi iau locul alaturi, pe stea...

vineri, octombrie 5

Darul antrenorului - primele ghete cu crampoane

De cele mai multe ori trecem indiferenti pe langa intamplari pline de talc, intamplari care peste ani ar putea sa se dovedeasca a fi momente cruciale ale formarii unui copil. Nepervertita inca de dorintele de marire si inavutire cu orice pret, gandul prezumtivului viitor campion nu rezoneaza inca la altceva decat la joc, la reusita unui dribling, la bucuria unui gol marcat in urma efortului si inspiratiei sale.
Am primit in dar de la antrenorul nostru prima pereche de ghete cu crampoane cu un gest simplu dar sincer, asa cum ar trebui sa fie toate cele care se petrec in jurul acestui sport impins poate prea mult spre industrie. Da, acestea sunt primele ghete incaltate in terenul de joc, iar ele ar putea sa fie un reper al unei posibile cariere. Cine poate sti?
Si mai important este insa "secretul" acestora, pe care copilul si l-a insusit imediat: ghetele acestea sunt feremecate, iar cel care le poarta da mai multe goluri. Cat de frumoasa este mintea de copil! Oare s-ar putea face ceva pentru ca ea sa nu fie pervertita de puterea banului din fotbal?

miercuri, octombrie 3

Casa din vis

Mi se intampla rar si dureros sa ma trezesc inainte sa deschid ochii, direct din vis, fara ca eu sa vreau asta. Atunci mi se intampla sa ma incapatanez sa visez mai departe, chiar daca incep sa imi conduc singur si constient fantasma...
Se facea ma aflam intr-o mica poenita de la poala unui munte, sprijinit de gardul incropit mai mult de forma decat de bizuinta si priveam spre o stana saracacioasa. De acolo se auzea un scancet de copil insotit cu un cantec murmurat al mamei. Linistea deplina de pe munte facea ca totul sa se auda ca intr-o imensa cutie de rezonanta, iar mie mi se parea ca aud chiar cum suge copilul la san...
Mai sus, trasi la umbra uneia dintre capite, parintii mei vorbeau in soapta cu tatal pruncului din stana, ferinduse parca sa tulbure zbaterea acestuia. Parea a fi un sfat de taina, iar fetele le erau luminate de importanta momentelor pe care le traiau alaturi de sufletul abia nascut.
Stateam sprijinit si ma bucuram de toata tihna poienii. Acolo se punea la cale botezul care urma sa se intample cat mai curand, pentru ca numele nasului sa mearga mai departe... iar linistea era mai patrunzatoare decat orice balsam pentru suflet.

marți, octombrie 2

Primul meci in deplasare CFR Cluj - ACS Speranta

Multe dintre aceste amintiri se vor pierde, oricat ne-am agata noi de ele. Cu toate acestea, ele vor constitui fundatia a ceea ce acum construim impreuna, parinti si copii, iar mai tarziu doar ei.
Cand m-am hotarat sa imi duc copilul la fotbal nu am banuit ca lucrurile pot ajunge sa evolueze in acest ritm, sa ne trezim angrenati intr-un carusel al meciurilor, turneelor, insa acumularile incep sa se vada. Copiii incep sa aiba mai mult curaj, mai multa incredere in fortele lor, iar acesta este cel mai mare castig.
S-a intamplat ca prima deplasare din viata micului meu fotbalist sa fie la Cluj, pentru un meci cu piticii de la CFR, chiar inaintea meciului pe care acestia il sustin in Champions League cu Manchester United. Simpla istorie a unei intamplari petrecuta sub zodia norocului. Abia intorsi de la antrenament, fotbalistii campioni ai Romaniei le-au zambit copiilor si s-au pozat cu cei mai curajosi dintre ei.
Da, viata este o succesiune de intamplari care ne determina sa facem alegeri. Unele dintre ele pot chiar sa aleaga ele in locul nostru.
Pana atunci, sa ne bucuram de acesti copii. Ei sunt superlativul absolut al frumusetii.

luni, octombrie 1

1 octombrie 1982, Galati - ultima dimineata a copilariei


Nu stiu cand s-au scurs treizeci de ani, insa si acum imi amintesc pana la detaliu cea mai mare parte a diminetii de 1 octombrie 1982... ZIUA!
La o ora neobisnuit de devreme pentru a ne trezi, mama ne-a chemat pe noi, cei doi pui ai ei "ca sa ne spuna ceva". Simtea ca timpul nu ii mai ajunge, asa ca ne-a adunat ca o closca, doar pe noi. Cu noi si-a petrecut aproape tot timpul acelei dimineti, ultima... Stiu sigur faptul ca m-am bucurat cand ne-a spus ca nu o mai doare nimic si ca am sperat ca acela era semnul revenirii, al vindecarii pe care ne-o doream din tot sufletul. Speram impotriva tuturor evidentelor. Speram.
Nu pot sa uit chipul impacat cu care ne-a dat sfaturi ca si cum ar fi vorbit cu niste oameni mari, felul in care a incercat sa ne pregateasca pentru ceea ce avea sa urmeze. Chiar daca fata ii era schimbata de suferinta, de faptul ca slabise pana ramasese numai piele si os, in acea dimineata Dumnezeu i-a pus mana pe crestet si a ajutat-o sa ne lase amintirea unui chip frumos, a unui glas bland, a tot ceea ce fusese mama noastra pana sa se intalneasca fata in fata cu suferinta.
Nu m-am impacat niciodata cu gandul acesta. Si acum ma intreb de ce am platit acel pret, de ce tocmai noi. Acum, dupa treizeci de ani, fara sa inteleg cum au trecut, pomenesc cu sfintenie numele mamei mele si sint bucuros ca are un nepot de care ar fi putut sa fie mandra, cu atat mai mult cu cat ii duce numele mai departe.

Galati, 1 octombrie 1982, ora 10,25 - ultima dimineata a copilariei

joi, septembrie 27

Lepra gingașă

Cu toate ca nu meritai, cu toate ca ai facut totul ca sa nu te atinga…

Mi-a fost dat sa cunosc la un moment dat o comunitate a unor oameni loviti crunt de viata, dar care reusisera sa treaca peste nenorocirea lor si sa duca o viata aproape normala, chiar daca asta se intampla intr-o izolare ucigatoare. Intr-un areal extrem de mic, lumea din afara isi ingaduise risipa unei parcele dintr-o padure de stejar pentru a inchide intre garduri ceea ce nu dorea sa atinga, nici macar sa vada.
I-am compatimit, desi in fiecare dintre clipele petrecute acolo au fost o lectie de viata, o pilda pentru viata in curatenia sufletului si a trupului, fie el si atins de o boala hidoasa din toate punctele de vedere. Nu am sa uit niciodata un zambet al unui locuitor al acelei comunitati, un care invatase sa nu isi mai ascunda fata, desi aceasta era mutilata de suferinta sa. La despartire, asteptand sa vada daca am sa intind mana pentru a-i prinde ciotul care ii mai ramasese, am surprins momentul in care a simtit ca nu imi este teama sa-l ating, ca am puterea sa trec peste retinerea concreta pe care o ai in fata unui trup hidos, ca ma apropii de sufletul aflat dincolo de conturul respingator…
De multe ori ma gandesc ca acela a fost cel mai frumos zambet strain de lumea mea, asa cum ma gandesc mult prea des ca sint orb la toate minunile care mi se arata doar pentru ca ma las coplesit de o alta lepra, a sufletului… lepra gingasa.

Nimic nu mai conteaza

Este pentru prima data cand, dupa doi ani si jumatate de cand scriu pe acest blog, aleg sa aduc din arhiha cu cele peste o mie de articole pe unul scris cu tristete, dar si cu realism. Realitatea este ca nu tot ceea ce ti se intampla poti controla. Nu poti ca de fiecare data, mai ales atunci cand esti pus sub presiune, sa alegi corect, ba chiar sa renunti pana si la a mai alege ceva.
Mereu m-am intrebat daca poti ajunge sa fii prizonierul propriului trup, al gandurilor tale si m-am ferit sa gasesc raspunsuri. Am crezut ca asa am sa pot sa duc putin mai departe raul pe care il intuiam, pe care aproape il simteam cum ma invaluie cu fiecare zi.
Putea sa fie si altfel, dar nu a fost sa fie. Tot ceea ce mai poti sa faci este sa astepti "ziua".


Mi-am început dimineaţa lecturând povestea "omului care îşi merită soarta”.

Mi-au trebuit mulţi ani ca să înţeleg că nu am dreptul să judec pe nimeni, nici chiar pe acela pe care îl cunosc bine (credeam eu!). Nu mai vreau să judec pe nimeni, chiar dacă uneori mă mai înfurii şi spun ceea ce îmi vine la gură.

"Omul care îşi merită soarta” poate să fie oricine, oricât de trufaş ar privi viitorul. Oricând îi poate lua locul unul dintre noi, chiar şi fără ca acesta să se elibereze pe cale naturală sau prin grija semenilor îngrijoraţi.

Când eşti un cavaler în armură poleită nu poţi să mai admiţi decât marşul triumfal, nimic nu ţi se poate întâmpla, eşti tânăr, ai braţul oţelit, mintea te poartă în glorie.

În tot acest timp, în preajma ta, cineva învăţa să îţi găsească punctul slab chiar şi cu ochii închişi. Într-o bună zi, acolo o să simţi ceva ce nu poţi să explici, flacăra care o să-ţi topească şi ultima fărâmă de mândrie. Din acel moment, armura o să-şi piardă oricare dintre rosturile sale, pentru că pumnalul care ţi-a fost mereu în preajmă îi ştie exact inutilitatea.

Nu există o lume albă! Sub faldurile sale imaculate, de paradă, colcăie sângele vărsat inutil şi meschin: "End of romance!"


miercuri, septembrie 26

Am devenit școlar

S-a petrecut pe neasteptate, dupa ce am vazut ca locul sau nu mai era la gradinita. Revenirea in locul pe care il lasase cu cateva luni in urma pentru a se bucura de vacanta nu mai semana aproape deloc cu ceea ce stia. Nici copiii nu mai erau aceeasi. Cei mai multi dintre ei plecasera in clasa 0 sau in clasa I. Doamna educatoare cu cere pornise la drum in urma cu trei ani a iesit la pensie. Prea multe schimbari!
Nu pot sa uit, in chiar prima zi, cand am intrat in sala de clasa, copilul a privit in jur si mi-a fost evident faptul ca nu reuseste sa se regaseasca. Dupa o scurta ezitare, a mers si si-a luat o coala de hartie si creioanele colorate si s-a pus pe desenat. Aveam sa aflu atunci cand am venit sa-l iau acasa, la pranz, ca aproape toata ziua doar asta facuse, prea putin interesat de cele ce se petreceau in jurul sau.
Deloc linistit, avand spaima parintelui care nu vrea sa isi forteze copilul sa faca ceva ce este peste puterile sale, am luat hotararea cea mai grea din acest an: am devenit scolar.

sâmbătă, septembrie 22

Arcasul





nesagetatul mar
peste chipul tau
eu...
arcas fara vocatie
incordat
sa nu gresesc
astept mereu
urmatoarea incercare
sau urmatoarea vanatoare

vineri, septembrie 21

Cererea de înscriere în clasa 0

Mi-am pus intrebarea daca este bine sa fac asta. Cu toate indoielile mele, cu spaima in suflet ca as putea sa gresesc daca nu as face acest pas, in aceasta dimineata am completat cererea care urmeaza sa il faca pe copilul meu scolar. Tovaras l-am avut pe CaineBun, cel care a stat alaturi de mine pe banca de pe aleea Busuiocului, locul in care ne petrecem in liniste si tihna fiecare dimineata.
Da, am avut emotii cand am facut asta, chiar am gresit si am fost nevoit sa apelez la rezerva pe care am avut inspiratia sa o cer.
Copilul meu urma sa isi inceapa cea mai frumoasa etapa din viata, aceea in care va invata, isi va desavarsi caracterul, se va forma ca om capabil sa isi gaseasca singur calea.
Sriam intr-o postare mai veche despre faptul ca fiul meu creste cu viteza cu care eu imbatranesc... Am gresit! Ma depaseste! Uneori ma gandesc cu regret ca au trecut etape din viata lui cu care nu am sa ma mai inatlnesc si imi pun intrebarea daca am avut intelepciunea de a ma bucura la maxim de ele.
Cererea a fost completata! Nu mai trebuie decat sa fie depusa...

miercuri, septembrie 19

As vrea sa nu uit niciodata insulele


Sa nu uit ca am gresit. De mai multe ori si flagrant. Sa nu uit!
O sa vina un moment in care secundele vor fi poate incredibil de putine, poate numai o clipita sau mai putin. Acelea, ultimele secunde, cele in care nimic nu va mai conta, as vrea sa nu fie vitregita de imaginea unui moment anume, adevarat, dureros. El m-a urmarit si mi-a folosit de multe ori pentru a-mi justifica ignorante si chiar ticalosii. Uneori greseam inconstient, alteori fugeam de propriile fantasme. Aveam tot timpul din lume, asa credeam. Orice rana se inchidea si se vindeca, aparent fara cicatrice.
Sa nu uit! Intre toate flash-urile care se vor succeda in disperarea lor de a intra in cel de pe urma vis sa incapa si amintirea dezamagirii pe care daca as fi reusit sa mi-o explic nu mi-as mai fi pierdut, poate, niciodata... insulele.
As vrea ca macar in acele clipe sa inteleg de ce mi-am pierdut stralucirea tineretei promitatoare. Nu-mi va mai folosi la nimic, dar macar as pleca eliberat de hidra din sufletul meu, iar ultima suflare ar fi una usoara, cu iz de opiu. Ar fi tocmai ziua pe care nu am avut niciodata puterea sa o aleg singur, poate si pentru ca am visat mereu sa regasesc insula pe care, intins pe spate, sa privesc cerul in fata iar el sa planga pentru mine, oricat de putin.

vineri, septembrie 14

Unforgettable



M-am trezit in noapte, mai spre dimineata, si am luat telecomanda. Pe unul dintre canale am gasit un film care abia incepea si l-am urmarit.
De la un anumit moment, imi amintesc exact care, mintea mea s-a decuplat complet de la povestea filmului, locul fiind luat de propria fantasma. Fortat de atmosfera pe care o intuisem si pe care o recunosteam perfect, pentru ca la un moment dat facuse parte din viata mea, am visat cu ochii deschisi, pierdut intre doua sau mai multe lumi. Peste tot nu mai existau decat contururi, miresme si sunete familiare. Eu, prizonier al propriului vis, ma facusem tot mai mic, speriat de momentul in care vraja avea sa se rupa.
Se departeaza tot mai mult clipele in care eram atat de crud inca sa-mi traiesc emotiile cu inconstienta, cu imens nesat. Eram tanar, eram trufas, nimic nu putea sa ma ucida, nici macar sa ma raneasca.

Eram fara sa stiu "unforgettable" si jucam un scenariu atat de frumos! Oare unde a gresit regizorul?

marți, septembrie 11

Cu drag, Natalia Bodomoiu



Uneori tocmai intamplarile simple par sa fie balsamul ranilor numite dezamagiri.
Intr-o lume in care tot mai putini sunt dascalii cu har, cu rabdarea crescatorului de suflete, de caractere, cateva randuri mi-au umezit ochii. Pret de cateva clipe m-am intors in banca de lemn de la Scoala 5 din Galati, am avut camasa cadrilata si mainile manjite cu cerneala albastra din stiloul chinezesc. Cel cu penita de aur…. Cateva randuri, ca o sarbatoare:

Draga Sorin,

M-au emotionat mult gandurile tale si ale colegilor tai, ele sunt o rasplata a muncii mele dedicate educarii copiilor.
Probabil stii, Scoala nr. 5 se numaste “Cuza-Voda” si pe 24 ianuarie am participat la festivitatile zilei scolii. Atunci am revazut-o sip e doamna invatatoare Gheorghiu Maria si am depanat amintiri despre fostii nostri elevi.
Iti trimit o fotografie cu mine si cu cei trei nepoti si fotografia pe care mi-ati daruit-o voi la terminarea clasei a VIII-a, pe care o revad din cand in cand cu nostalgie.
Ma bucur ca esti tatic si-ti doresc ca fiul tau sa fie sanatos sis a-ti implineasca asteptarile.
Multa sanatate si fericire intregii tale familii.

luni, septembrie 10

Siajul ca o povara

Mi s-a intamplat in adolescenta sa plec intr-un mic voiaj pe Dunare, cu vaporul. Mai mult decat atat, am avut pe puntea acelui vas si o dezamagire care mi-a transformat excursia intr-un amar exercitiu de imaginatie: am stat ore in sir pe o banca de la pupa, cu ochii pierduti in intunericul pe care doar spuma alba din siaj mai reusea sa sparga valul negru al noptii, iar sunetul si vibratia motorului faceau scena apasatoare. Atunci, poate pentru prima data in viata am incercat sa imi imaginez ce putea gandi omul care intr-un moment de ratacire s-ar decide sa isi incheie socotelile cu viata, care ar avea intrazneala saltului. Parea usor, la indemana oricui. Imi amintesc incredibil de multe detalii, asa cum stiu sigur ca nu am fost nici macar o secunda tentat sa ma apropii macar de balustrada din lemn de stejar lacuit. Insa exercitiul de imaginatie nu mi l-am refuzat. Cu ochii mintii m-am vazut pregatit de salt, apoi plonjand in gol, am trait secundele spaimei finale, am simtit apa invadandu-mi plamanii. Nu sufeream deloc, insa pe masura ce povestea aceasta o fauream cu gandul, am inceput sa vad ceea ce ar fi urmat. Am realizat faptul ca in cazul meu, al oamenilor in general, consecintelor trecerii prin viata li se poate aplica intocmai fenomenul fizic din siajul acelei nave. Decizia finala ar starni o nefireasca agitatie, apoi ca si in cazul fluviului taiat de carena vasului meu, ar rani cateva dintre persoanele aflate in imediata apropiere, apoi s-ar asterne linistea. Unii i-ar spune uitare.
Dedic aceasta postare unui prieten despre care am aflat intamplator ca si-a gasit curajul asumarii uitarii inainte de vreme.

joi, septembrie 6

Caine bun si auditiile matinale

In fiecare dimineata la fel. Aceleasi miscari, mereu aceleasi imagini. Doar sunetele sunt cu fiecare zi altele. Se schimba incet, dar sigur, isi castiga cu tenacitate propriile valente ale calitatii. Da, zilnic se petrec aceste scene, eu si prietenul meu (Cainele Bun) suntem martori tacuti ai rutinei prin care un dascal daruit cu har pune din cheagul, samanta maiestriei atingerii clapelor. Noi, ascultatorii din spatele usii, mereu aceeasi, sesizam schimbarile mici dar constante.
La capatul acestor scari exista un batran pian. Departe de a-si mai pastra stralucirea de altadata, captiv intr-o camera a unui apartament de la etajul patru, el scoate an de an viitori pianisti, unii mai buni, altii mai putin, dar mai ales scoate oameni care pot intelege altfel muzica fie si numai pentru ca au ajuns sa citeasca o partitura.

Mi-s dragi aceste dimineti, oricata rutina ar putea sa incapa in ele. Ea este infinit mai mica decat speranta din sufletul meu.

Postat de pe banca aflata pe aleea Busuiocului.
.

sâmbătă, septembrie 1

Cartele de proximitate si intimitate

Am crezut mereu ca este suficient sa port cu mine un dram de bunsimt pentru ca toti cei care se intampla sa imi ajunga in preajma sa treaca, sau sa ramana la o distanta relativa, dupa caz, in ceea ce reprezinta partea din fiinta mea care poate sa fie impartita.
Da, am fost de multe ori atat de naiv incat sa cred ca atata timp cat eu nu seman cu unii dintre cei pe care soarta mi-i aducea in preajma cartela lor de proximitate nu va putea sa ofere accesul in aria mea de confort, in intimitatea care cu greu imi ajunge mie si celor cateva persoane cu adevarat dragi. M-am trezit de multe ori invadat cu brutalitate, iar eliberarea a fost mai de fiecare data dureroasa cu adevarat, generatoare de cicatrici. Cartelele lor, asemeni unei clonelor perfecte, penetreaza fara probleme orice arie, oricat de bine securizata ar fi. Ei sunt elementele viguroase care duc specia mai departe. Nimic nu le este altfel decat la indemana, nimic nu le apasa constiinta.
Am momente in care as vrea sa traiesc clipe de singuratate, sa fiu eu si cu mine, atat, dar chiar daca reusesc din cand in cand, mereu stau cu teama ca ar putea sa apara un nechemat. Defapt, cu mult mai teama imi este de cartela lui decat chiar de el: daca ii vine ideea sa o dea si altcuiva?

vineri, august 31

Primul antrenor, prima "Speranta"

Cine ar fi crezut ca lucrurile o sa se petreaca intr-un ritm atat de alert? Oricat optimism prostesc (parintesc) as fi avut tot nu indrazneam sa ma gandesc in urma cu mai putin de doua luni, atunci cand il duceam de mana la primul sau antrenament, ca intr-un timp atat de scurt o sa ajungem sa traim bucurii atat de intense. Asta cu atat mai mult cu cat grupa din cadrul ACS Speranta la care ne-am "legitimat" este una cu copii mai mari cu unul sau doi ani. Ne-am inscris cu gandul ca in timp o sa prindem un loc in echipa, iar acest lucru s-a intamplat cu mult mai devreme decat ne-am fi inchipuit, gratie increderii onorante pentru noi pe care a aratat-o antrenorul Dan Ungur. La primul turneu oficial, Stefan a fost titular, desi este cel mai mic jucator din cadrul acestuia, in echipa cu cea mai scazuta medie de varsta.
Imensa ne-a fost bucuria atunci cand mezinul a reusit sa si marcheze primul (si singurul deocamdata) gol al echipei noastre. O fi un semn?

Cu "Speranta" in suflet, cursa a inceput, spre necunoscut.

joi, august 30

ACS Speranta 2006 la Turneul "e-on 2012"

Echipa noastra, ACS Speranta 2006 participa incepand de astazi la Turneul e-on 2012. Se pare ca echipa noastra este cea mai mica de varsta din intreg turneul, ceea ce ne transforma intr-un David contra Goliat.
In vestiar, inainte de prima partida, antrenorul echipei, Dan Ungur a marcat momentul crucial pe care copiii il traiau, anume inceputul carierelor lor, asa cum timpul o sti sa le depene. Privindu-i pe toti acesti pitici cum inotau in echipamentul lor, am simtit o emotie peste masura de mare. Mi-am dat seama ca acesti copii, si alaturi de ei si al meu, isi incep astazi propriile batalii, acelea in care parintii lor raman in afara arenei, simpli spectatori neputinciosi. Acolo, in teren, raman doar micii barbatusi ca sa isi traiasca propriile bucurii sau dezamagiri.
Oare tot asa simte si pasarea cand puiul ei bate prima data aerul cu fragedele aripi?
Tot la fel traieste cu frica eventualei prabusiri? La fel i se umezesc ochii cand vede zborul?

Nu stiu inca, insa am sa aflu care este cel mai tanar participant. Am o banuiala!

luni, august 27

Printre instrumentele restaurate ale lutierului Simon

Ne-a fost dat sa patrundem in atelierul unui om pe care Dumnezeu l-a daruit cu harul fauririi cutiilor de rezonanta ale sufletelor celor care deprind mestesugul potrivirii sunetelor. Aparent mic, pe masura ce sederea noastra se prelungea si aveam tihna studiului fiecarui colt din atelier, acest loc in care se nasc instrumentele muzicale isi arata cu adevarat densitatea proprie, isi demonstra propria incarcatura artistica. Da, artistica in cel mai concret sens al cuvantului, pentru ca trebuie sa ajungi sa ai o relatie extrem de speciala cu lemnul, sa-i simti fiecare fibra, daca vrei ca numele tau, al mestesugarului, sa devina renume, eticheta ta sa fie garantia calitatii de netagaduit.
Cu toate acestea, desi nasterea unui intrument muzical este in sine un spectacol fabulos, pentru noi a fost cu mult mai impresionant sa asistam la restaurarea unei viori foarte veche, sa fedem o parte dintre fazele pe care lutierul le parcurge in incercarea sa de a reda sunetul si stralucirea unui instrument muzical pentru care scurgerea timpului a fost dramatica. Cu incredibila rabdare, chiar cu tenacitate, lutierul stie sa intoarca soarta acestor cutii de lemn, oblojindu-le ranile. Sa vezi un instrument care vine spart in cateva locuri, avand un sunet dogit, parand mai degraba potrivit pentru a ajunge in soba alaturi de carbuni, este cu siguranta apasator. Chiar si incercarea unui specialist pare o tentativa usor caraghioasa. Si totusi, carpind cu mici aschii ranile lemnului, completand scapari aproape invizibile ale celui care a construit-o, lutierul reuseste minunea restaurarii vechii viori, iar povestea poate merge mai departe in sunet care sa bucure spiritul. Mestesug intre mestesugurile daruite de la Dumnezeu.

sâmbătă, august 25

Cateva minute cu Angela Ribinciuc - Esente


Chiar daca totul s-a petrecut pe fuga, fiecare dintre noi incercand sa ne impartim intre atatea sarcini, dar si dorinte, pret de cateva minute am fost oaspetii ziarului local Viata Libera, dar mai ales colindatori de suflet ai unui om frumos, poate prea visator intr-o lume tot mai atenta la concret. Da, mama Anei ne-a fost gazda pentru cele cateva minute petrecute in redactia ziarului galatean, loc in care nefarsitele schimbari tind sa risipeasca o atmosfera pe care am cunoscut-o.
Dar viata trebuie sa mearga mai departe, iar noi, tot mai blazati, sa povestim despre anii frumosi, despre oamenii dragi care cu vorba lor, cu simplul cuvant asezat pe o pagina de ziar au reusit la un moment dat sa ne inflacareze imaginatia, dovedind faptul ca si din rutina se poate scoate o farama de incantare.
Da, in goana meschina dupa cat mai multi arginti, mai exista oameni dispusi sa lupte cu morile de vand ale eficientei despuiata de camasa decentei... Ei sunt acei nebuni frumosi care mai cred in "Esente", iar atunci cand le gasesc, le daruiesc altora.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner