marți, iulie 31

Dimineti pe o banca de pe aleea Busuiocului


Este in firea omului sa se planga de ceea ce i se intampla, chiar daca altii il invidiaza. Poate ca asa si trebuie sa se intample, sa ne vrem mereu mai mult, sa ne caznim pentru toate cele pe care ni le dorim, sa suferim atunci cand avem dezamagiri sau sa fim trufasi cand izbandim.
In fiecare dimineata, in minutele care se aduna si care incep sa dea forma unei constructii viitoare, eu am momentele mele de relativa liniste, in care chiar si dezamagirile para fi doar etape necesare obtinerii unor viitoare recunoasteri. Pe aleea Busuiocului, pe o banca de lemn, privesc cum zi de zi soarele se catara cu tenacitate, cu o impasibila rigurozitate pe cer. Este liniste, atat de liniste incat se aud vocile celor care in blocul din spatele acestei banci poarta discutii sterile, la cafeaua de dimineata. Trecatorii, munciti de gandurile lor, tulbura tihna diminetii doar cu cate un pas tarait.
Imi este drag locul acesta si imi este tot mai necesar. Aici, dimineata de dimineata mi se randuiesc gandurile, imi renasc multe dintre sperante. Aici, aproape nestiut de nimeni, bateriile mele se reincarca si ma fac sa iau in piept o noua zi. Imi este de fiecare data alaturi "Cainele Bun".


luni, iulie 30

Primul antrenament pe ploaie



In aceasta dimineata a plouat, marunt, totusi hotarat. Dupa iesirea de la lectia de pian am pornit fara convingere catre terenul sintetic pe care au loc antrenamentele clubului "Speranta". Credeam ca o sa facem o plimbare prin ploaie, iar acolo o sa avem parte de o scurta "sedinta tehnica" din picioare, apoi o sa ne intoarcem agale catre casa.

Surpriza cea mare a fost aceea ca la teren venisera inca patru coechipieri mai mult decat hotarati sa se antreneze, chiar daca apa mustea pe suprafata sintetica. Am asistat la un antrenament aproape obisnuit, doar ca a fost facut cu piticii uzi pana la piele...

Sincer, in ciuda grijilor pe care mi le-am facut, mi s-a umplut sufletul de bucurie sa vad atata determinare, atata dorinta de joc. Daca acestea se transforma intr-o trasatura de caracter, iar tenacitatea acestor copii se va cali, o sa-i vedem transformandu-se in niste luptatori veritabili, in campioni.

Eu cred ca alta cale nu exista. Munca este secretul, mai ales daca faci din aceasta o placere.
.

duminică, iulie 29

"...și mă izbăvește de cel viclean!"


M-a obosit peste masura lupta aceasta in care marsavia a ajuns aproape o virtute, in care inclestarea este pe viata si pe moarte, combatantii fiind preocupati doar sa gaseasca lovitura mortala.
Imi este sila sa vad cum licheau (ca specie) ajunge sa fie adulata, purtata de umeri asemeni unor eroilor, cu toate ca cel purtat in trimumf este gol, si afara, dar mai ales inauntru, o simpla forma fara niciun fond.
Altadata, in vremuri poate mai drepte, cei care greseau erau omorati cu pietre, iar cei din jur intelegeau ca exista mereu si aceasta posibilitate. Si se temeau!
Astazi putem sa ne aplecam si sa ridicam piatra, chiar daca alegem sa nu lovim cu ea.

Da, eu cred ca astazi trebuie sa ridicam piatra. Macar atat!

sâmbătă, iulie 28

Gânduri în vara fierbinte, Costinești




In serile caniculare, cand transpiratia erupe prin toti porii, gandul zboara la vacantele trecute, la momentele in care valul se spargea pe glezna ta, la senzatia placuta pe care o aveai atunci cand pasul tau se afunda in nisipul fierbinte.

Mereu visam, mereu ne mai dorim o boare fierbinte, dar sarata, ca marea!

Ne este dor de Costinesti.

vineri, iulie 27

Bancherul

Banii sunt un rau necesar, iar setea de inavutire este tocmai acea sete care devine si mai mistuitoare pe masura ce reusesti sa o potolesti, iar lucrul acesta este pur si simplu o axioma.

Nu imi place sa provoc discutii despre ei, despre ceea ce putem sa ne permitem si ce nu, tocmai datorita lor. Cu toate acestea, lectia prudentei, a intelepciunii de a strange bani albi pentru vremuri negre este una mai mult decat necesara. Simpla intelegere a faptului ca multe dintre obiectivele pe care ti le stabilesti in viata depind direct de capacitatea de a acumula valori transforma copilul, incetul cu incetul, intr-un om responsabil, capabil sa fie indraznet cu dorintele, dar si realist atunci cand dorinta ii depaseste puterile.
Da, nu imi place sa il pregatesc pentru aceasta, insa, la fel ca toate celelalte lucruri pe care incerc sa il invat, si pe aceasta o predau asa cum pot mai bine, avand convingerea ca si aceasta este importanta.
Din cand in cand, buburuza-pusculita nu mai poate sa zboare din cauza monedelor care i-au fost puse in spate, iar atunci, o eliberam. Este momentul in care bancherul schimba gramajoarele de monede pe bancnote, iar acestea le plaseaza in rezerva strategica din propriul portofel. Iar cu portofelul este deja o alta poveste... banii din el sunt pentru investitiile majore, adica un cart cu pedale, iar restul pentru o casa cu curte, ca sa putem sa crestem puiul pe care urmeaza sa-l primim atunci cand Tyson va fi tata.
Ca orice bancher, dramuieste banii cu maxima atentie!


joi, iulie 26

CEDO

Am intrat in anul cu numarul sase de cand astept ca justitia din Romania sa ma puna in drepturile care mi se cuvin ca urmas al tatalui meu, cel care banuiesc ca ar fi facut o minima "randuiala" ca sa ma scuteasca de calvarul unei succesiuni plina de abuzuri ale celor care s-au scolit, si-au tratat bolile copilariei la fel ca si pe cele ale varstei mature din banii nostri, ai tuturor, inclusiv cei ai tatalui meu, in schimb avand datoria de a face dreapta judecata atunci cand nevoia te aduce in fata justitiei. Sunt oameni care au si jurat ca dreptatea sale fie prima grija.

Asa am crezut mult timp, iar nedreptatile pe care le-am indurat nu le-am socotit decat niste scapari, simple intamplari pe care puteam sa le repar aducand doar noi probe. Asta pana cand, oricat doream sa ma amagesc, mi-a devenit mai mult decat clar faptul ca vorbele pe care le auzisem rostite pe la colturi erau crudul adevar: am intrat pe mana unor mafioti cu gulere albe care, asemeni hienelor, s-au napustit asupra casei care face obiectul succesiunii. Am facut tot ceea ce se putea face, inclusiv apeland la alte organe si institutii ale statului. Degeaba! Statul sunt ei, cei care au pus ochii pe casa din centrul orasului si pentru care sunt dispusi sa faca orice faradelege ca sa o obtina. Justitia din Romania m-a infrant, in ciuda tuturor evidentelor. Cumetriile mi-au blocat toate caile, de cele mai multe ori prin abuzuri grosolane, incurajati si de faptul ca ei pot "gresi" fara ca sa plateasca. Ei nu au nicio raspundere, ei au salariu special, asigurare medicala speciala, pensie speciala. Si mai au ceva: obrazul foarte special, gros si patat.
De astazi, cu mai multa speranta si incredere, am inaintat cauza mea spre analiza la CEDO si astept ca abuzurile sa imi fie recunoscute si sa ajung sa fiu despagubit de catre statul roman, adica tot de catre cei care nu au nimic special, inafara de faptul ca le platesc salariile, asigurarile, pensiile acestor imbecili fara caracter.
Crede cineva ca le pasa?
.

Ședință tehnică - ACS Speranta

Speranta este unul dintre cele mai frumoase dintre cuvintele care pot fi asociate cu un proiect dedicat educarii copiilor, indiferent de scopul concret pe care si-l propune. Ce nume mai potrivit ai putea sa gasesti care sa descrie mai fidel sentimentul pe care il ai atunci cand te decizi sa il duci, de mana, la primul antrenament, la primul meci oficial. Dar atunci cand tu, parintele de pe margine, alergi ca sa ii ingrijesti rana primei accidentari, sa-i stergi primele lacrimi de durere, sau doar de ciuda penru prima infrangere.
Toate acestea, dar si altele, sunt visele pe care parintele le aduna intr-un balon de sapun, fara sa-i pese de fragilitatea lui. El spera si se lupta pentru ca puiul lui sa capete puterile de a razbuna toate neimplinirile de care a avut parte, meritate sau nu.
Dar, inainte de toate, de glorie si implinire materiala, speranta se leaga si de atmosfera din cadrul echipei, de conditiile creeate pentru nesterea unor viitoare caractere, ale unor prietenii care sa infrunte timpurile...
Imi este drag de fiecare data cand il vad pe antrenor cum incepe fiecare antrenament, foarte serios, cu o sedinta tehnica. Printre ei sunt viitorii campioni, nu trebuie decat sa-i asteptam, fara sa ne pierdem... "Speranta".

miercuri, iulie 25

Am furnici pe toată talpa

Stiu oameni care ar schimba zilnic haina pe care o poarta, iar daca ar putea face asta ar fi cei mai fericiti din lume. Chiar daca eu nu pot sa-i inteleg, incerc sa nu-i judec, asa ca am sa vorbesc despre felul in care ajung eu sa depind de hainele sau de incaltarile mele, cum ajung ele sa faca parte din amintirile mele doar pentru ca anumite lucruri mi s-au intamplat atunci cand le purtam...
Zilele trecute m-am hotarat sa imi caut o alta pereche de incaltari, ca sa nu mai fiu nevoit sa cumpar ceva in pripa atunci cand cei pe care ii am acum isi vor fi dat obstescul sfarsit. Am intrat in mai multe magazine si am tot probat. Nu mi-au placut, poate si din cauza retinerii stupide pe care o am de a cumpara modele pe care nu le-am mai purtat. Mereu sint tentat sa le calific drept solutii indoielnice si sa le evit, asta pana ajung sa raman descult. Iar atunci, impins de la spate de nevoia de a incalta ceva,totusi, cumpar in mare viteza fara sa mai fac obisnuitele mofturi. Apoi ma obisnuiescsi uit pana cand si acestea se rup.
Trecand din magazin in magazin, la unul dintre ele am descoperit o pereche de pantofi usori,din piele intoarsa, exact acelasi model pe care il port de doi ani si de care sint mai mult decat multumit. Am probat o pereche si m-am interesat de pret, gandindu-ma ca vreau sa am o rezerva atunci cand cei pe care ii am se vor distruge si numai pretul m-a facut sa ma mai gandesc. Cu toate acestea, sint absolut convins de faptul spre toamna, atunci cand o sa vina vremea soldurilor, eu am sa merg sa ii cumpar doar ca sa am o rezerva, ca sa pot sa ma pastrez din acest punct de vedere intr-o zona de confort relativ.
Asa functionez eu. Am haine pe care le port de ani de zile si de care imi vine foarte greu sa ma despart... pentru ca asa functionez eu!

marți, iulie 24

Cianura din icrele negre


Icrele negre nu mi-au spun niciodata prea mare lucru din punct de vedere al acceptiunii de delicatesa culinara, insa inca din copilarie am inteles ca ele sunt semnul potentei financiare care justifica trufia, dovada reusitei si justificarea unei trufii afisata ostentativ. Le-am vazut pentru prima data in casa unor prieteni ai parintilor mei, asezate pe "soldatei de paine prajita". Platoul era mereu acelasi, unul mic, din portelan chinezesc. Gazdele, mereu atente, ne indemnau mereu "macar sa gustam", mai ales pe noi, copiii.
Pot saspun ca eu nu am reusit niciodata "sa le gasesc gustul", sa ajung sa tanjesc dupa ele. Este adevarat, m-a impiedicat mereu sa depasesc acest prag si preocuparea mea de a transforma valoarea fiecarei lingurite de icre negre in lucruri pe care copilul din mine si le dorea, fara ca parintii sa si le poata permite. Asa, privindu-le prin aceasta prisma, ele ajungeau sa fie absolut dispensabile, dezgustatoare chiar.
Si acum, ajuns la varsta matura, chiar si atunci cand sint ademenit cu aceasta delicatesa am aceeasi reactie de retinere: pretul ma impiedica sa le gasesc gustul, indiferent daca trebuie sau nu sa le platesc.

luni, iulie 23

Privind de sub umbrela


Nu pot sa nu ma minunez,de fiecare data atunci cand il intalnesc in cartier, pasind foarte greu, aproape tarandu-si picioarele, dar fara sa renunte, indiferent daca este vreme buna, ger sau canicula. Batranul cu bastonul alb este prezent zi de zi pe aleile din cartierul in care traim, dand zilnic o lectie de viata. Cu o tenacitate pe care multi dintre cei care il vad nu o pot intelege, omul acesta refuza sa isi accepte conditia de nevazator, de purtator de baston alb. Mai mult decat atat, il vad foarte des purtand discutii cu alti oameni, semn ca nu este un sociopat, ci are mereu ce sa povesteasca si cu alti oameni, chiar daca el traieste intr-o lume translucida, aproape opaca.
De multe ori ma gandesc ca as vrea sa stiu cum a fost viata acestui om, cum si-a dus existenta, dar mai ales cum si-a castigat painea... nu de alta, insa cred ca acestia sunt oamenii care lasa ceva in urma lor, care sporesc valoarea locului care le-a fost harazit, care merita sa le fie pomenit numele si atunci cand ei parasesc lumea aceasta. Ei, supravietuitorii, sunt cei care fac lumea sa se miste, mai bine sau mai rau, dar sa se miste. Restul sunt profitorii.
.

duminică, iulie 22

Cititorul


Este imaginea care mi-a uns sufletul in aceasta dimineata de duminica. Am simtit bucurie retinuta, dar temeinica. Bucurie venita din strafunduri, din structura cea mai intima a sufletului meu de parinte. Oare o fi sa am parte ca aceasta bucurie sa devina una de zi cu zi?

Aceasta intamplare, simpla, dar plina de semnificatii, s-a petrecut firesc, fara nicio interventie. Am fost doar un observator, adevarat, unul extrem de fericit.
Copilul meu nu stie sa citeasca, dar pare sa fie copt pentru o noua etapa din viata sa.
A venit vremea literelor, apoi a cuvintelor silabisite cu tenacitate.
Da, inca o data in viata mea, "A-na a-re me-re".
.

sâmbătă, iulie 21

Referendum pentru suspendare sau creier pane in tigaie la oferta

.
Aproape toti cei din jur, cunoscuti sau straini cu care nu am sa schimb probabil niciodata vreo vorba, nici macar un salut, se mobilizeaza ca sa puna umarul pentru una dintre cauze, sa lupte pana la epuizare pentru o idee, sa se jertfeasca pentru un ideal. Aproape ca ai putea sa-i spui chiar si isterie, judecand dupa felul in care se petrec toate acestea, dar ar mai putea purta si numele de nenorocire. Oameni in toata fierea, parinti de copii uitati in fata televizoarelor, isi pierd energiile in sezatori nelucrative, facand scenarii, emanand edicte, golind pet-uri dupa pet-uri din cea mai ieftina bere si sperand sa castige jeep-uri pentru care nu ar avea bani nici macar sa achite impozitele...

Ma uit cu tristete in jur si constat ca nu mai este nimic nefiresc sa intri intr-o casa si sa constati ca nu mai exista o biblioteca, oricat de amarata. Cartile, acolo unde mai exista, se afla in cutii, ingramadite intr-un colt de magazie. Aproape ca nu mai au nicio valoare!
In timpul acesta, ca o urmare fireasca, nestiuti sau nerecunoscuti de nicio statistica oficiala, constienti de drepturile lor de cetateni europeni, la referendumul pentru suspendarea presedintelui incep sa apara probele materiale ale succesului reformei din invatamant: votantii care se semneaza pamand degetul acolo unde ar trebui sa manuiasca penita. Ei vor fi o parte dintre cei care de acum inainte isi vor exprima parerile despre soarta intregului popor.
Fara sa para a observa cineva dintre cei care sunt la timona, "Titanicul" isi continua cu trufie marsul spre impactul final, in timp ce noi, cei cu creierul pane gata de folosit in luptele electorale cantam pe puntea superioara imnul cucoanei Europa, o cocota ajunsa matroana autoritara. Ea ne spune de ani de zile "cu cine, cand si cum", iar noi, docili, ne straduim de fiecare data sa ii demonstram ca putem si mai mult decat isi imagineaza ea, cocota.
Ca ne place sau nu, nu mai este mult timp pana o sa asistam la reabilitarea lui Ceausescu, nu pentru ca l-am regreta pe el, ci pentru ca nu-i mai suportam pe cei de acum, politicienii nascuti nu amprenta mindiunii impregnata direct in ADN. Aceasta tagma a fariseilor nu o sa ne mai lase nicio sansa la viata tihnita si o sa ne oblige sa iesim in strada ca sa fluturam steagurile rosii, ale capitularii fara de conditii.

vineri, iulie 20

Gata cu rotile ajutatoare la bicicleta!


In urma cu cateva ore ne-am despartit de rotile ajutatoare pe care le aveam la "bicicleta albastra". De o buna bucata de timp devenisera o povara pentru ca in loc sa ajute, defapt, ele mai mult incurcau.
Cum se consuma etapele! Trec, impasibile, pline de trufie.
Iarna trecuta, in prag de mos Neculai, descopeream faptul ca ne-au disparut bicicletele, ocazie cu care am trait experiente traumatizante. La scurt timp, am dobandit-o pe aceasta si am regasit bucuria copilareasca sincera, nealterata.
Etape, etape.
Da, cu bucurie in suflete, copil si parinte, fiecare cu alte motivatii, ne-am despartit de rotile ajutatoare, asa, de parca nici nu ar fi existat.

"Ne-om aminti candva, cu drag,
De-aceasta intamplare simpla..."


"Speranta" a debutat


Se intampla uneori ca lucrurile sa vina mai devreme decat ai spera, cu o intensitate care sa depaseasca orice asteptare. Ieri, la doar doua zile de la primul antrenament, echipa noastra, "Speranta" a intalnit "Viitorul", ocazie cu care s-a produs si debutul in primul meci oficial din cariera "numarului 8".
Asteptat cu sufletul la gura, meciul a fost prilejul unei confruntari plina de patima, in care echipa noastra, desi aflata intr-o grupa de varsta inferioara, a facut fata cu succes partidei.

Bucuria mea de parinte a fost imensa atunci cand l-am vazut introdus in teren pe cel mai mic fotbalist al echipei (multi dintre adversari aveau chiar si cu trei ani mai mult decat el) si am constatat ca reuseste sa joace de la egal la egal, fara inhibitii, dar mai ales cu inspiratie si cu eficienta. Am inregistrat cateva dintre momentele acestei prime partide cu gandul la ziua in care ne vom amuza privind in urma, la inceputuri. Adevarat, imi tremura mana si simteam o puternica strangere de inima. Puiul meu era in arena, cu zeci de ochi atintiti asupra lui, iar el se descurca incredibil de bine.
Sincer, a existat un moment in care inima mi-a inghetat, atunci cand "speranta mea" a fost aproape de a debuta chiar cu gol. Daca ar fi reusit, toate aceste intamplari ar fi putut fi cu mult mai mobilizatoare. Chiar si asa, ramane istoria unei intamplari pe care am reusit sa o fac nemuritoare: "debutul numarului 8".
.

joi, iulie 19

Vacanta la cort


Imi amintesc foarte des vacantele copilariei, emotia cu care asteptam ziua in care mama si tata intrau in concediu, somnul iepuresc din noaptea care preceda plecarea, "Dacia" noastra albastra si sunetul radioului care ne insotea calatoriile. Niciodata bagajele nu incapeau toate in masina, trebuia sa facem selectii drastice, cu toate ca noi stateam in masina aproape ca si sardelele in conserva, iar deasupra masinii aveam celebrul portbagaj confectionat artizanal. Eram la fel ca melcii pentru plecam in vacanta cu cortul. Aveam o minigospodarie la noi, gateam, spalam, iar daca era nevoie ne "bolmojeam" ranile singuri. Eram autonomi.

Imi amintesc aceste lucruri cu imensa placere, chiar daca uneori viata la cort devenea cam dura. Parintii nostri strangeau din dinti si gaseau puterea sa zambeasca, iar noi, mult mai linistiti, eram convinsi ca ei au gasit solutia neajunsurilor si ca nu mai este decat o chestiune de timp pana se rezolva.
Apoi vedeam lucruri noi, interesante, cunosteam oameni care calatoreau ca si noi, uitam supararea veche si ii faceam loc uneia noi, daca era sa apara.

Asa ne-au aratat parintii intreaga tara, calatorind din loc in loc de campare, impartind cu noi toate cele pe care le aveam, si bune si rele, intr-un induiosator exercitiu de educatie: cunosteam frumusetile tarii, locurile importante ale simtirii romanesti, luam contact cu diferentele dintre zonele istorice, toate acestea intr-o lectie de supravietuire in grup, iar grupul era familia. Iar amintirile acestea sunt vii si acum.

Asa am invatat, putin cate putin sa fim autonomi.
.

miercuri, iulie 18

Primul antrenament



Coincidenta este de cele mai multe ori asemeni ursitoarei, te face sa lupti cu si mai mare inversunare pentru ceea ce iti doresti, sau poate sa te arunce in bratele fatalismului cronic, al unei deznadejdi programata.

La un an distanta de la unul dintre momentele de mare glorie ale echipei pe care o iubim, s-a petrecut un eveniment important al dezvoltarii personale: primul antrenament la fotbal si acceptarea intr-o grupa de copiii cu un an mai mare. Imbucurator este faptul ca, inca din primele clipe, micul meu fotbalist a fost in largul sau, fara inhibitii, curajos si inspirat. L-am privit cu mare atentie si mi-am dat seama ca sportul acesta ii place, ca isi doreste sa ii depaseasca pe toti ceilalti copii, ca se consuma la fiecare nereusita. Acum stiu sigur, am un luptator cu care in scurt timp am sa ma mandresc.

Poate ca peste ani am sa imi amintesc cu emotie despre aceasta intamplare simpla... am dus de mana un copil la primul sau antrenament. Eu cred ca nu-i putin.
.

marți, iulie 17

Prima conditie



Recunosc, cu emotie, astazi imi duc fiul la (poate) primul sau antrenament organizat, cu antrenor specializat, pe teren sintetic. Daca reuseste sa convinga si este acceptat intr-o grupa de copii cu un an mai mare decat el, atunci astazi incepe viitoarea sa cariera de fotbalist. Nu pot sa stiu daca acesta urmeaza sa fie drumul sau, insa cu siguranta si aceasta experienta ii va fi folositoare, sportul practicat in mod organizat fiind foarte potrivit pentru acceptarea rigorilor unei vieti cat mai ordonata.
Ma induioseaza si emotia pe care i-o citesc in ochi, nerabdarea cu care s-trezit si a consumat momentele micului dejun, preocuparea lui ca nu cumva sa intarziem. Simt ca isi doreste sa joace cu alti copii, sa nu mai fie nevoit sa se multumeasca cu terenul asfaltat de langa casa. A vazut ca se poate si altfel si nu mai vrea julituri... Vrea cu adevarat sa joace intr-o buna zi pe stadioane adevarate.
Astazi, in aceasta zi din mijlocul unei veri toride, incercam sa facem impreuna primul pas catre sportul de performanta, adica ne testam abilitatile castigate pe vremea in care jucam fotbalul in casa, apoi pe asfalt, in fata blocului...
Daca tentativa aceasta va fi una reusita, atunci de astazi incepe si cariera mea de impresar de jucator...
Amandoi, astazi, dam piept cu prima conditie, adica sa incepem.
.

luni, iulie 16

Byron si Chinezu' frezat


Cum as putea sa refuz invitatia frezatului Chinez(esc) de a pune umarul, atat cat poate el sa tina, la lansarea unei piese noi a trupei Byron, mai ales ca acesti tineri "le zic cu mare temei, dar si bizuinta".
Astazi, la ora 12.00 suntem "tocmiti cu ziua sa prasim pe ogorul muzicii" de buna calitate, sa le spunem prietenilor nostri ca aceasta este o muzica potrivita sufletului nostru si ca tragem speranta ca intr-o buna zi sa reusim sa-i convingem ca o etapa importanta in cariera lor muzicala ar fi sa cante si pe scana "Micului Ateneu Roman".
Da, este o provocare pentru viitor. Sunt trupe care canta cu speranta de a lua locul altor trupe care si-au consumat momentele de apogeu, dar exista si o categorie a trupelor care isi cresc auditoriul. Imi place sa cred ca Byron face parte din cea de a doua categorie.


Uimitii de la pet shop




Aproape ca este o axioma, copiii si animalele au o chimie a prieteniei-instant, a fluxului comun neconditionat, de multe ori aceasta constatare respectandu-se chiar si in cazul unor animale salbatice, complet nedeprinse cu socializarea.
Eram la Galati si am intrat intr-un pet shop. Nu era nimic special, acasa ni se intampla sa facea asta foarte des, mai ales ca "strangem bani ca sa cumparam o casa si sa putem sa avem si noi un caine". De cand ne-a fost promis unul dintre puii pe care o sa-i aiba Tyson, aceasta a devenit una dintre preocuparile majore.
Revenind la pet shop-ul galatean, surpriza a fost intalnirea cu "un animal ciudat, care nu traieste la noi". A fost o experienta foarte interesantasa-i vezi pe cei doi studiindu-se.
Deloc intamplator, mi-a reamintit inca o data ca unul dintre cele mai bune lucruri pe care puteti sa le faceti in viata este sa "Binecuvantati animalele si copiii!"
.

sâmbătă, iulie 14

Zâmbărețul din farfurie sau "ou-ochi"


Scriu si ma amuz. In spatele meu, la mica distanta, discutia este in toi.
Copilul, prin nepregatit, discuta cu gustarea lui, zambaretul din farfurie.
O simpla gustare, un ou perpelit in tigaia uscata, pe o pudra de sare marunt macinata a transformat dimineata intr-un prilej de bucurie sincera, nedisimulata.
Toate acestea au fost urmarea unui moment de inspiratie in care cateva fasii de gogosar si o frunzulita de patrunjel au schimbat fata unui banal "ou-ochi"

Gustarea-i gata, putem sa pornim la joaca, tot cu zambetul pe buze.

"Poftitorul" (restaurantul chinezesc din Galati)


Foarte aproape de locuinta din Galati, in drumul care duce catre faleza Dunarii, se afla restaurantul chinezesc. Nu suntem dintre cei foarte deprinsi cu specialitatile acestei bucatarii, insa nici complet straini nu suntem, mai ales ca, in marea lor majoritate, aceste mancaruri sunt pregatite cu mult mai mare atentie pentru sanatate.
Totusi, nu despre aceasta doream sa povestesc, ci mai degraba despre o intamplare amuzanta legata de butaforia la care au recurs cei care conduc stabilimentul in incercarea de a convinge trecatorii sa-i calce pragul. Plimbandu-ne prin zona, copilul a observat statuieta din lemn pictat care strajuieste intrarea in restaurant, dar a remarcat si faptul ca personajul pe care il reprezinta nu prea seamana cu oamenii pe care i-am intalnit pana acum. Ceva il deosebeste si il face interesant, iar intrebarile legate de infatisarea lui au curs ca un torent dupa o temeinica ploaie de vara.
Un singur lucru l-a inteles copilul fara sa aiba nici macar un dubiu. "Omul" se afla acolo cu un scop precis: trebuia sa ii ajute pe cei nehotarati sa paseasca pragul restaurantului si sa deschida pungile...

Amuzant este ca fara sa avem vreo discutie despre aceasta, copilul i-a dat un nume indeletnicirii pe care o facea batranul chinezoi de lemn, demna chiar de inscrierea in nomenclatorul de meserii:

- Tata, asta-i "poftitorul"!
.

vineri, iulie 13

Pole position

Era una dintre cele mai toride dintre zilele pe care le-am petrecut la Galati. Am mers impreuna in parcul in care mergeam foarte des pe vremea cand eram licean. Acolo am trait multe dintre momentele pe care mi le amintesc cu mare placere, dar mai ales imi amintesc cum treceam il strabateam grabit in fiecare dimineata, in drumul spre scoala.

Am fost foarte mirat sa constat ca apoape nimic nu s-a schimbat in interiorul sau, inafara de arborii cu mult mai semeti acum. Acolo, in interiorul acelorasi garduri, sfidand parca frenezia invadarii beznetice a spatiilor comerciale incropite peste noapte, acolo am simtit o ramasita din izul anilor pe care i-am lasat in urma, demult.

Ceea ce m-a intristat insa cel mai mult a fost faptul ca "tabla de sah" pe care am regasit-o in centrul acestui parc a ramas fara piesele de jumatate de stat de om, iar in chiar mijlocul ei a aparut infipta in beton o teava asemanatoare unui catarg caraghios. Daca in cazul pieselor de sah mi-a fost foarte clar ca in nebunia generala generata de pretul mereu crescator al fierului vechi, unii i-au gasit cu totul alta intrebuintare, pentru teava implantata in tabla de sah, oricat am incercat, nu am putut sa gasesc un rost acestei aparitii.

"Oraselul copiilor" din Galati, pentru ca asa se numea pe vremea in care strangeam ploaia in plete si credeam ca sunt nemuritor, isi duce discret povestea mai departe...

Noi, simpli trecatori prin acest colt uitat de timp, am intrat intr-un circuit ad-hoc al aducerilor aminte, de aceasta data din pole position.

joi, iulie 12

Like a Rolling Stone, I Can't Get No Satisfaction



In urma cu 50 de ani, Rollind Stone isi incepea povestea, chiar daca.... I Can't Get No Satisfaction.

J'adore - Decât cea mai ciorbă bună

Doua saptamani am fost oaspeti in Galati, orasul care ne cheama si ne respinge aproape in egala masura, care ne incanta pana aproape de sublim, apoi ne pedepseste cu cate un dus rece.

In toate aceste zile, inainte de somnulde pranz, drumrile noastre au trecut pe la o mica terasa de cartier, locul in care am gasit "decat cea mai buna ciorba", mereu proaspata, mereu cu gust de ciorba acrita cu bors adevarat, mereu cu iz de fiertura magica "data-n foc" si sfaraind pe plita bunicii de la Chiraftei.
Poate ca acest articol ar fi fost un advertorial daca acest loc de festin culinar al supelor acrite ar fi facut macar un gest firesc ca sa se promoveze, spre exemplu sa isi faca si un site, macar. Si totusi, motivat de o simpatie reciproca mai veche, patronatul ne-a oferit la sfarsitul fiecarei mese cutie de coca-cola.

Recomandam oricui se afla in trecere prin Galati, in calatorie de placere sau doar cu treburi sacaitoare, sa caute locatia aflata aproape de iesirea din oras, chiar la bulevard, avand convingerea ca este necesar doar sa guste pentru ca apoi sa se intoarca de fiecare data cand drumurile l-or readuce pe aici.

J'adore - "Decat cea mai buna ciorba"!

marți, iulie 10

44 de secunde




Am umblat cu folos, se pare. Am fost traitori in orasul pe care eu l-am lasat in urma, rupand multe dintre puntile care ma legau. Altele mi-au confirmat inca o data, de parca mai era nevoie, ca sufletul meu pastreaza acolo o oaza inchipuita, aproape nefireasca, un falanster pe care nici chiar eu nu mai sunt sigur ca il inteleg, ca mai cred in el.
Am umblat cu temei, multe dintre caznele ultimei saptamani parand a avea sansa unei justitii asteptate. Macar de nu ar fi iar doar iluzii.
In toate aceste zile de teribila canicula mi-au chinuit mintile cateva acorduri inchise in 44 de secunde, sunete care mi-au inflorit momente de rascruce ale tineretii. In chiar dimineata in care am revenit, in timpul primei lectii de pian de dupa minivacanta galateana, am realizat ca tocmai aceste 44 de secunde mi-as dori sa mi le readuca in suflet copilul meu, atunci cand va fi a ma lepada toate dorintele meschine, sa-mi puna acest balsam, pe cea din urma rana.
Zi de zi, in fiecare dimineata imi pregatesc primele/ultimele 44 de secunde, daca mi le-ar darui Dumnezeu.... cantecul pasarii calandrinon...

luni, iulie 9

Galati, Masita Shop



Vacanta petrecuta la Galati a fost un prilej foarte bun de a cunoaste orasul, de a vedea locuri prin care si copilaria mea si-a consumat momentele sale de curiozitate, incantare sau tristete pasagera. Nu cred ca mai exista vreo sansa de a ajunge sa locuim acolo, dar chiar si asa, simt o mare impacare atunci cand imi vad fiul simtindu-se atat de bine si acolo, adaptandu-se ca intr-un al doilea sau mediu familiar.

In plimbarile zilnice, aproape fara exceptie, unul dintre momentele savurate la maxim era vizita in magazinul deschis de reprezentanta Masita Romania. Asa cum era de asteptat, in acest loc Otelul inca mai este campioana, majoritatea materialelor incercand sa readuca in memoria celor care ii trec pragul un capitol de glorioasa istorie sportiva locala. Chiar daca eu nu sint foarte incantat de marketingul agresiv, nu pot sa nu accept ca la varsta copilariei toate aceste insemne au alte valori, produc trairi care pot declansa pasiuni ulterioare.

Una peste alta, Masita Shop a fost un loc in care zambetul ne-a fost sincer, chiar daca in Champions League nu mai suntem decat in amintire.
.

sâmbătă, iulie 7

miercuri, iulie 4

O conversatie usoara, in amurg






Spre seara, dupa ce muncim mingea de ne trec toate sudorile, mergem pe malul Dunarii, printre pescari, ca sa urmarim cu se urmaresc soarele cu luna, prilej prilej pentru o conversatie foarte usoara, ca dupa o zi caniculara in care si colbului ii este lene sa se mai ridice in vant...

marți, iulie 3

In vizita la Tyson

Am scris de cateva ori pe acest blog folosind o sintagma facuta celebra de unul dintre filmele copilariei mele, "Binecuvantati animalele si copiii".
Vacanta noastra nu este nici pe departe una care sa rupa gura targului, insa are franturi pe care o minte cu fragezimea celor cinci ani ar putea sa le pastreze ca fiind de toata povestea. Pentru noi, o bucatica din Galati o reprezinta Tyson, un superb exemplar de cane corso la pubertate.
L-am reintalnit cu mare bucurie, mai ales ca joaca parea sa-i priasca mai mult decat ne imaginam, in ciuda caniculei cinuitoare.
Si mai interesant este faptul ca Tyson se apropie de momentul la care urmeaza sa merga la monta, iar noi avem promis unul dintre primii sai pui.

Judecand dupa talia adolescentului Tyson, am tot stat si m-am gandit cu este sa traiesti cu el intr-un apartament de bloc? Oare nu ar fi mai bine sa mai astepte si sa faca pui la maturitate, poate chiar spre varsta a doua? Nu de alta, dar pana atunci poate reusim si noi sa avem o casa modesta, dar pe pamant...

luni, iulie 2

O gură de apă în deșert

Dimineata, la ora la care unii inca nu au aprins focul sub ibricul de cafea, am intalnit un om pe care credeam ca il stiu si ma stie. Venea din dreapta, de pe drum fara prioritate cum s-ar spune. Mergea cu gandurile lui, cel mai probabil la lucru. Ca lunea dimineata, cu avant dar fara tragere...
Am avut contact vizual si ma asteptam la niste politeturi, niste amabilitaturi minimale, insa, am constatat ca privise prin mine, intuind poate doar pericolul unei ciocniri cu "ceva" si atat. Am facut cateva gesturi de buna revedere, fie si asa, pe fuga. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad cum odata pericolul impactului fiind dat deoparte, figura mea cautatoare nu a mai insemnat nimic, se transformase in ceva complet dispensabil, ca intr-o fotografie supraexpusa...
M-am intrebat in acele momente de cate ori mi s-o fi intamplat sa fac la fel, sa trec cu sacalele pline pe langa oameni de-ai mei, apropiati pe care nu ma asteptam sa-i intalnesc, disperati sa gaseasca iesirea din deserturile pe care le strabateau...
Poate ca nu i-as fi salvat de la nenorocirile care ii pandeau, dar sfarsitul le-ar fi fost mai putin amar daca as fi stiut, daca as fi putut ca tocmai atunci sa le mai unezesc buzele arse, sa le mai indulcesc putin agonia.
Dimineata, m-am inatlnit cu fata morgana, aproape s-o ating. Nu era doar o iluzie, insa ea nu a stiut cat imi era gura de uscata si a trecut, si-a vazut de drumul ei.
Ca o picatura de apa intr-un desert.
.

duminică, iulie 1

Jancker, un mic antrenament la Galati


L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner