miercuri, februarie 29

Mărțișor, mărțișor


Tuturor cititoarelor și cititorilor acestui blog le dăruim mănunchi de gânduri împletite într-un fir alb-roșu, de mărțișor.
De mâine, primăvară!

Acoperitii si nationala de tras pe nas, sau Romania - Uruguay

Am avut odata o echipa, un ferment pe care ar fi trebuit sa-l folosim ca sa dospim cu temei generatiile urmatoare si sa putem spera la atingerea unor obiective tot mai indraznete. Nu s-a intamplat asa! Echipele de club au ajuns pe mana unor diletanti, iar profesionalizarea nu a insemnat decat subordonarea neconditionata a intregii miscari fotbalistice unei gasti de samsari de jucatori, adevarati campioni ai driblingurilor fiscale. Competitiile scolare au disparut complet, la nivel national, fiind inlocuite de palide evenimente subordinate unor campanii de marketing.

Imi este sila cand vad ca pe Mircea Sandu nu il poate clinti nimic din pozitia sa, poate doar moartea, ca Mitica Dragomir ne rade in fata tuturor si are explicatii de valoare la orice. Cei doi acoperiti, la fel ca si in politica, fac si desfac marsavie dupa marsavie. Astfel, echipe fanion ale fotbalului romanesc dispar doar ca urmare a capriciilor celor doi. In loc sunt asezate nume pline de rezonanta: Chiajna, Branesti, Mioveni, Urziceni.
Iar atunci cand unsa dintre aceste echipe venite de nicaieri reusesc sa isi depaseasca propria conditie si castiga campionatul fara sa le ceara voie, cei doi fac tot ceea ce depinde de ei ca sa le readuca acolo de unde au pornit. Unirea Urziceni si Sportul Studentesc sunt doar doua dintre exemplele care imi vin in minte.
Chiar acum, in timpul in care scriu aceste randuri, jandarmii evacueaza in forta suporterii care au incercat sa afiseze niste bannere cu sloganuri impotriva conducerii Federatiei Romane de Fotbal. Oare cate Universitatea Craiova, Poli Timisoara, UTA, FC Arges sau Corvinul Hunedoara mai trebuie sa mai dispara pentru ca oamenii acestia sa poata fi contestati?
Sa ne pregatim pentru lucruri si mai rele pentru ca fotbalul de la noi si-a distrus baza de selectie, a aruncat la gunoi simbolurile, a inlocuit mandria cantarii imnului intr-o simpla actiune de marketing. Fotbalistii nostri s-au transformat in fragile balerine care nu mai urca pe poante inainte sa stie ce au de castigat, specialisti in achizitiile de masini de lux si foarte buni ghizi prin barurile intesate de pipite. Nu mai stiu cat este scorul si nici nu ma mai intereseaza. Mi-am amintit o noapte de vara petrecuta la terasa, intre caminele din Regie. Selectionata Romaniei ne umplea sufletul de bucurie cu vestile pe care ni le dadea, in direct, din America. De ce am pierdut acele momente? De ce ne-am limitat doar sa ne bucuram steril? De ce nu ne-am ingrijit sa transformam jucatorii de atunci in modele de seriozitate si de daruire pentru copiii care isi incepeau cariera, facandu-i sa isi doreasca sa-i depaseasca?
In seara aceasta, probabil din mila pentru impotenta echipei noastre, arbitrul a jucat si el pentru noi. Cu toate acestea, pe Arena Nationala am avut senzatia ca cel care ar fi trebuit sa-l depaseasca pe Hagi nu conducea decat o jalnica nationala de tras pen as, pentru ca fotbalul le este destul de strain.

Copiii din Sparta

.
Astăzi nu am mers la grădiniță.

Spartanii nu păstrau copiii care se nășteau cu beteșug și nici nu îi cocoloșeau pe cei care se hotărau să-i crească și să-i educe. Viața tinerelor vlăstare nu era niciodată lăsată la voia întâmplării, din cea mai fragedă pruncie aceștia fiind crescuți în cultul luptei până la ultima suflare, dar numai după ce treceau de examenul vieții și al morții: eugenismul.

Copiii nu erau ai părinților, statul fiind cel care se ocupa de creșterea și educația lor, având ca principal scop întărirea continuă a puterii sale prin grija față de dezvoltarea abilităților fiecărui individ. Astfel, un mic oraș din vechea Grecie a ajuns să fie considerat primul mare stat al epocii arhaice timpurii, tocmai pentru că a pus preț pe selecție și pe educație.

Venind în zilele noastre, nu pot să nu remarc faptul că tot mai mult avem tendința de a ne proteja odraslele, uneori chiar int-un mod de-a dreptul imbecil, încurajându-i să aibă un program dezlânat, să meargă la grădiniță și la școală doar când vor și numai dacă se trezește un adult ca să-i ducă de mână, indiferent la ce oră ar ajunge.Dăscălii, scârbiți până peste cap de propriile neajunsuri, plătiți prost și umiliți, nu se mai obosesc nici măcar să atragă atenția celor care nu numai că întârzie ei, însă atunci când apar îi mai perturbă și pe ceilalți copii. Falsa protecție a acestor nefericiți copii nu este decât pașaportul către viitoarea lor indolență de la maturitate, când părinții și dăscălii de astăzi vor aștepta să le vină pensia acasă. Atunci abia își vor aminti povestea aparent inumană a copiilor din Sparta. Însă va fi mult prea târziu!
Astăzi stăm acasă (la fel ca mulți alți copii din alte grădinițe) pentru că Inspectoratul Școlar a organizat un concurs de povestit la care participă o mână de copii povestitori, dar și îndrumătorii lor. În copilărie, am participat de mai multe ori la lecții deschise, la concursuri de tot felul. Doar în cazuri excepționale acestea se suprapuneau programului obișnuit al cursurilor școlare, în rest, acestea fiind programate în așa fel încât școala să fie școală.

În România nu mai există soluții colective în privința educației și pentru că părinții și dăscălii se completează, ba chiar se întrec în cultivarea indolenței încă din cea mai fragedă pruncie.

Oare aș fi luat măcar o mențiune în concurs dacă participam cu această poveste?

marți, februarie 28

Educatoarea mea

M-am gândit de multe ori la perioada în care am fost la grădiniță, încercând să scormonesc prin toate cotloanele minții cu dorința de a regăsi măcar rămășițele unor amintiri, ceva care să mi-o readucă în față ochilor pe educatoarea mea. Oricâtă înverșunare aș arăta, aceste momente lipsesc cu desăvârșire. Tot ceea ce îmi mai amintesc, dar chiar și acestea foarte vag, de parcă le-aș privi de după o negură, sunt gentuța cartonată în care duceam pachetul, sorțul gri și funda albă pe care mama le apreta la fiecare început de săptămână, dar mai ales drumul pe care îl făceam noi, gașca de copii din blocul F, veselia și nebuniile pe care le făceam. Mergeam aproape de fiecare dată singuri, având grijă unii de alții, pentru că părinții erau de mult la lucru atunci când noi abia porneam spre grădiniță.
A existat la un moment dat o fotografie, dar care s-a pierdut.

Au trecut aproape patru ani de la momentul în care întâmplarea a făcut să aibă loc această întâlnire, probată de fotografia pe care am făcut-o. După un an și jumătate de la acest moment, începea o aventură care și acum își deapănă firul, aceea a primilor pași în viață. Între timp, am intrat în al treilea an de prezență în grupa buburuzelor de la gimnaziul Romulus Guga din Târgu Mureș, iar educatoarea este doamna Rozalia Kovacs.

Fotografia nu este decât o bornă a vremurilor trecute deja, însă ea ar putea să reprezinte peste timp dovada aproape vie a unei întâlniri care avea să fie providențială, tocmai pentru că orice construiești, fără o fundație sănătoasă nu este decât o simplă muncă de Sisif.

luni, februarie 27

Spiridușul și dorința



Îmbătrânesc, însă dacă privesc în urmă încep să găsesc tot mai multe motive să îmi potolesc regretul tocmai pentru că am adunat atât de multe amintiri înduioșătoare încât mă văd nevoit să recunosc că nu mai am acest drept.

Trec prea repede clipele spiridușului meu, fără ca eu să mă mai gândesc să-i cer să-mi îndeplinească vreo dorință. Sau poate că i-aș cere ceva, însă oricât m-aș strădui, dorința n-ar mai fi a mea.

Tata, eu nu mai vreau să stăm la bloc!


În ultimele zile s-a întâmplat de mai multe ori să revină chiar insistent în discuțiile noastre un subiect destul de delicat și anume dorința de a avea și noi un câine. Multă vreme a dat rezultate răspunsul meu la toate întrebările legate de subiectul acesta: "nu putem să ținem câinele la bloc pentru că apartamentul este mic și s-ar chinui foarte tare dacă nu ar avea unde să se joace.”

Ceea ce a fost și mai interesant a fost modul în care a început aproape de fiecare dată discuția: - Tata, eu nu mai vreau să stăm la bloc!

Trecând peste motivațiile naive, nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine o astfel de realizare ar fi precum un balsam miraculous pus peste multe dintre dezamăgirile mele, unele dintre ele de-a dreptul purulente. În plus, poate că aș avea șansa să pun în practică una dintre cele mai resemnate fantasme pe care le-am avut, eu, copilul crescut într-un bloc dintr-un cartier muncitoresc: căsuța din copac.

Și atunci îmi vine și mie să repet, mecanic, aproape fără speranță:

- Tata, nici eu nu mai vreau să stăm la bloc.”

duminică, februarie 26

Buburuze, ingineri si arhitecti

O ședință declanșată ad-hoc într-una dintre diminețile trecute la grădiniță m-a adus în situația de a rămâne și a suprveghea timp de câteva minute copiii din grupa buburuzelor în timpul în care se jucau cu lego. Întâmplarea poate nu are semnificații chiar atât de profunde, însă reprezintă totuși un semnal. Pentru că piesele jocului sunt destul de multe, acestea stau în mod obișnuit într-un coș de nuiele așezat lângă fereastră, așa că în fiecare dimineață acesta este răsturnat pe mochetă. Acolo începe, de fiecare dată, munca de creație a prichindeilor.
Stăteam și priveam la ei, surprins de faptul că unii uneau piesele încercând să construiască un fel de baghetă destul de lungă și cu care nu prea înțelegeam ce doreau să facă, în timp alții lucrau la două coloane la fel de înalte. Pe semene că nu făceau asta pentru prima dată pentru că se mișcau destul de repede și de sigur, ba chiar stabiliseră și niște reguli ad-hoc de diviziune socială a muncii. În scurt timp am reușit să mă dumiresc: construiseră un soi de arcadă, poate chiar un arc al propriului trimf judecând după vârsta pe care o au, dovadă clară a faptului că numai copilăria este vârstă îndrăznelii fără limite.

La un moment dat, nu știu din care motiv, au luat hotărârea de a muta acest edificiu efemer pe mesele din fața clasei și, la fel că și în cazul organizării de șantier, s-au distribuit în jurul construcției și au ridicat-o sprijinind-o în cât mai multe puncte. Cu toate că pe drum s-a produs inevitabilul, nu au intrat în panică, au adunat rapid toate frânturile și au recompus construcția pe una dintre mese, cu mișcări la fel de rapide și de exacte.

În final, cu toții, inginerii și arhitecții de ocazie s-au strâns la un brainstorming și au stabilit: următoarea provocare o să fie construirea unei cupole, dar nu au reușit să stabilească, încă, la cine să păstreze cheia de boltă.
.

sâmbătă, februarie 25

Culorile unei dimineți cu tihnă



Tot mai rar ni se întâmplă să ne armonizăm programele, însă în această dimineață am retrăit o parte din întâmplările școlii de vară din urmă cu un an și jumătate. Doar că astăzi am mai avut un actor activ între școlarii de conjunctură.

Cît de firesc pot uneori să cuprindă culorile niște anoste coli de hârtie! Copilărie...

vineri, februarie 24

Dragobăiatul meu



Dragobetele nu este decât un prilej foarte potrivit ca să mă gândesc la toate cele care ne așteaptă, dar care par atât de îndepărtate. Multe dintre semnele care ni se arată nu fac decât să ne pregătească pentru ziua în care să vorbim despre intențiile serioase.


Ah, Dragobăiatul meu, cum te aștept să te văd și "Sburator".

Я люблю красивую московском метро


Am spus mai multor persoane cu care s-a întâmplat să intru în discuție despre educația copiilor noștri că îmi doresc foarte mult ca în programul (și așa destul de încărcat) să mai încapă și lecțiile de limbă rusă, la un moment dat. Aproape fără excepție, am citit mirarea pe chipurile fiecărui interlocutor, iar unora ceva mai îndrăzneți chiar a trebuit să dau un răspuns întrebării "ce să mai facă cu limba rusă acum?”


Nu este important răspunsul pe care îl dau mereu același, ci gândul meu întors peste ani într-una din sălile de clasă ale Școlii Generale nr. 5 din Galați, la orele de limba rusă ale unei profesoare dăruite cu harul îndrumării copilului. Acolo, cu un altruism incredibil, doamna Bodomoiu Natalia făcea tot ceea ce depindea de dânsa pentru ca noi să fim mai aproape de cultura rusă, de tot ceea ce știa că vine din fibra sănătoasă a unui neam cu o istorie glorioasă.


Dintre toate materialele didactice pe care le folosea pentru a ne capta atenția, păstrez cu mare drag amintirea fotografiilor și a diapozitivelor cu imagini din metroul moscovit, dar și poveștile acestui dascăl pripășit pe meleagurile noastre, tânjind mereu la locurile pe care le lăsase în urmă. Inima ei de rusoaică veritabilă plătea în acest fel tributul propriei obârșii. Așa am ajuns să păstrez într-un colț ascuns al sufletului dorința de a vizita măcar o dată în viață acest momument fabulos al arhitecturii mondiale, înglobând în el soluții tehnice pe care și acum mulți dintre specialiști le socotesc supranaturale.



Defapt, acest articol pe care îl aveam de mult timp în minte, m-am hotărât să-l scriu astăzi după ce zilele trecute am avut ocazia unei revelații. Via FaceBook, Anca Lupes m-a pus față în față cu Impact Fuze, pe YouTube. Sunt ruși și sunt incredibil de vii. Am înțeles că și ei mă cheamă să întâlnesc Moscova. Poate chiar înaintea altei dorințe de a vizita, cu mult mai apăsătoare.

Я люблю мать Россия!

joi, februarie 23

Fotografia unui moment nemuritor

Astăzi am făcut mai multe fotografii în grupa buburuzelor din grădinița gimnaziului Romulus Guga. Copii încă imaculați la gând, cu zâmbete sincere sau cu întristări prea puțin fățarnice. În timpul în care îi îndemnam să zâmbească obiectivului m-a străfulgerat un gând: fiecare generație își cerne sita nemiloasă, alegând după criterii numai de ea știute pe care să-l ridice, meritat sau nu, și pe care să-l secere, să-l vândă nenorocirii.

Aceasta este imaginea unui moment în care copiii aceștia zâmbesc și nimic rău nu pare posibil să li se întâmple. Sunt încă aproape aceeași plămadă, abia pornită a dospi. Curând, puși în forme diferite, sau poate doar datorită neșansei lor de a tăia calea năpastei, acești copii vor porni în căutarea continuă a orizonturilor fiecăruia. Abia într-un final viața o să le arate fiecăruia, mai devreme sau mai târziu, o singură dată, linia de final.

I-am privit și i-am îndemnat să zâmbească gândului meu în acest moment nemuritor.

Povești cu iz de marțipan



Niciodată nu este prea mult, niciodată nu trebuie să ai un motiv concret pentru a organiza un carnaval. Măștile, costumele, rolurile pe care micuții le primesc într-o astfel de întâmplare sunt poate fermentul viitoarelor zbateri artistice ale copiilor noștri, viitorii părinți ai nepoților noștri care vor fi preocupați și ei ca agest gen de poveste să se perpetueze și să ne ducă numele și graiul mai departe. Doar pentru că așa i-am crescut, cu povești pline de tâlcuri ascunse.

În această dimineață, fără vreun motiv concret, timp de o oră am trăit o poveste magică, o amintire pe care o să o păstrăm în suflet oriunde viața o să ne ducă.

Simplă poveste cu iz de marțipan.


miercuri, februarie 22

Nu atinge cuburile mele!


Nu am să pot niciodată să le știu pe toate, însă unele întâmplări au darul de a mă întrista, numai pentru că îmi măsoară într-un mod dureros distanța dintre orașele între care viața m-a împărțit.

Mama Anei m-a invitat la un altfel de chat, concret și totuși subtil, o încercare de descoperire a unor revelații întâmplătoare între „Sahare și fântâni”. Distanța folosită că scuză mă face să nu fiu între cei care îi prețuiesc slova scrisă, cuvântul privit ca un cub de granit impasibil în fața timpului. Asemeni unui Sisif modern, Angela Ribinciuc ne invită într-o mastaba a gândurilor sale, numită concret și analtic "cArtESENTE 5”.

Mi-e gândul acolo, împăcat cu distanța care se substituie omului, aruncându-mi în față, cinic, concretul unei situații care depășește dorința omului arhimede, devenit subit un simplu substantiv comun: "Nu atinge cuburile mele!”

De-aș găsi înainte să mor o scurtătură către "fructul soarelui"...

OutInMures.ro

Mi-a fost destul de dificil să-mi adaptez programul astfel încât să pot fi alături de echipa OutInMures.ro la petrecerea pe care au organizat-o pentru a marca împlinirea primului an în online, însă chiar mi-am dorit să-i revăd, cu atât mai mult cu cât le datorez una dintre cele mai frumoase amintiri din vara trecută: FotbalBlogMeet.



Am fost stânjenit și de această dată pentru că fiecăruia dintre ei i-aș putea fi părinte, însă m-au ajutat să depășesc aceste idei preconcepute, motiv pentru care nu ezit să le mulțumesc cu sinceritate. Nu sunt vorbe mari dacă am să spun că mi-aș dori ca peste niște ani și fiul meu să aibă preocupări asemănătoare cu ale lor, să aibă aceeași nebunie tinerească de a porni pe drumuri noi, nebătute.

Da, mi-a făcut foarte mare plăcere să le fiu aproape într-un astfel de moment și mă simt extreme de măgulit pentru că nu au uitat să mă invite. Anca, Paula, Mihai, Mircea și Laci sunt sufletul unei frumoase întâmplări din online-ul mureșean.

Animalele și copiii

Există o chimie a bucuriei copiilor atunci când se află în preajma animalelor, iar uneori nu te mai saturi să o privești, să incerci să o ințelegi, cu gândul la îndemnul mereu actual: "binecuvântați animalele și copiii!"

(fotografie din atelierul lutierului Simon Calin Titus din Reghin)

marți, februarie 21

Cocoșul care nu-și mai încape în pene


La grădiniță s-a pus problema organizării în fugă a unui carnaval fără mari pretenții, motiv pentru care educatoarea noastră a apelat la cufărul de zestre al grupei buburuzelor, locul în care s-au adunat mărturiile unor frumoase întâmplări din trecut.


Scotocind printre rămășițele acestor straie, am dat de costumul unui falnic cocoș, mai mândru decât oricare dintre "falosii de la Idrifaia”. La îndemnul educatoarei, cu toate că evidența nu ne-ar fi dat dreptul nici măcar să sperăm, am constatat că la o distanță de doi ani, costumul a ajuns să fie doar.... o jumătate.

Dupa melci


“Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând si alegând
Jos pe vraful de foi ude
Prin lăstari si vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel...
În ungher adânc, un gând
Îmi soptea că melcul blând
Din mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă Omul să-l dezgroape...”

(verusuri Ion Barbu - "Dupa melci")

luni, februarie 20

Încă un Darth Vader intră în StarWars


Am mari probleme în a alege canalele care difuzează desene animate, mai ales din cauza violenței incredibile care își găsește loc pe aceste posturi TV. Aproape de fiecare dată sfârșesc prin a-mi pune aceleași întrebări: Oare cei care fac parte din echipele editoriale ale acestor televiziuni au copii? Oare i-ar lăsa să vadă nenumăratele filme ultraviolente pe care ei le introduc în grila de programe? Inconștiența cu care promovează violența îi face ca măcar din când în când să tresară din letargia propriei conștiințe? Au auzit măcar o singură dată în viață că, în special în cazul copiilor, "ești ceea ce vezi". Se numește mimetism!


Nu am uitat nici acum emoția cu care am văzut pentru prima dată Star Wars, într-o sală arhiplină a cinematografului Central din Galați. Eram mai toți copii de pe scara blocului nostru, plecați în grup dintr-o margine a orașului că să vedem cu ochii noștri de ce era Vader atât de periculos, dar mai ales dacă Lucas avea să-l învingă cu sabia cu laser. În treacăt fie spus, nu știam ce este acela un laser, însă cu toții visam să avem și noi o asemenea spadă.

Stau uneori și privesc desenele animate pe care fiul meu le urmărește cu sufletul la gură, numind fără greșeală până și cele mai nesemnificative personaje. De multe ori este iritat că nu pot și eu să îi recunosc și mă privește (deja) cu înțelegere. Mie însă mi se arată, iar și iar, Darth Vader, mai impasibil decât sunt eu la violența gratuită din aceste nesfârșite Star Wars.

duminică, februarie 19

Mihai Neșu Foundation - Don't give up


Privesc și ascult un om trecut într-un singur momoment, mai mult decât dramatic, de la extaz la agonie. Omul acesta, indiferent care ar fi dezamăgirile sale legate de proiectul abia lansat (Mihai Neșu Foundation), fie și dacă toată viața ar fi să și-o petreacă în scaun cu rotile, imaginea care îl va reprezenta chiar și postum este tot aceea a unui luptător de champions league.

La mulți ani Mihai Neșu, don't give up!

Ultimul duel al omului de zăpadă

În această seară am folosit poate ultima ocazie din acest an de a a avea un partener de joacă din zăpada. Folosind omătul tot mai apos, am încropit un cavaler înghețat, capabil să ridice brațul înarmat și să intre într-un duel imaginar, cu un dușman mai mult decât iluzoriu.

În final, am pornit către casă, lăsându-l să își pregătească cel mai dur și mai inegal război al său, cel pe care trebuie să-l poarte cu încălzirea vremii.

sâmbătă, februarie 18

Drumul viorii spre acasă


A venit neaşteptată, asemeni unui dar căzut din cer, însă bucuria simplă, neântinată, aşa cum numai în sufletul unui copil se poate aşeza, i-a câştigat micutei viori o a doua şansă. Există multe slăbiciuni de moment, mai ales in copilărie, însă nu există nicio altă metodă de a-i găsi chemarea unui prunc, poate chiar sclipirea geniului în formare, decât aceea de a risca puţinul pe care îl ai, de a drămui banii doar cu gândul la incercarile lui, reuşite sau nu.

Seara trecută, pe tot drumul de întoarcere din oraşul viorilor, am schimbat foarte puţine cuvinte. În tot acest timp, cutia în care se afla vechiul-noul instrument in miniatură a fost strânsă în braţe cu putere.

Am urmărit în tacere, în oglinda retrovizoare, scena care ar putea avea incredibile sensuri, sau dimpotrivă, ar putea fi doar o simplă fotografie a unei slăbiciuni de moment, incapabilă să treacă proba studiului susţinut din care povestea viitoare să îşi poată găsi substanţa.

Am privit în oglinda retrovizoare cum un copil şi un instrument tăiau noaptea geroasă împreună, spre acasă, lăsând în urmă lutierul şi atelierul său de poveste.






“În faţa ta se-ntind câmpii,
Pustiuri, mări şi munţi,
Puterea lor cum vei putea
Tu singur să le-nfrunţi?
Nu-ţi fie teamă,
nu eşti singur,
voi fi umbra ta
şi mii de ani lumină vei zbura.
Eu dacă vreau, oricând,
pot fi un simplu gând
in urma paşilor din calea ta..."

(versurile aparţin lui Paul Ciuci)

vineri, februarie 17

Bocanci militari

Sunt niște bocanci soldățesti pe care tatăl meu i-a luat din magazia unei mari unități mecanizată din Galați în schimbul bocancilor cu care m-am lăsat la vatră din armata română, pe vremea când aceasta mai exista în forma ei lărgită, ca serviciu militar obligatoriu. Ei mai sunt și acum în serviciul regulat, doar că nu mai este unul în interes public, ci a devenit privat.

De multe ori, atunci când îi încalț, îmi amintesc de cele peste douăzeci de ierni în care am tăiat împreună troienele, de oamenii pe care i-am prețuit în această perioadă, de cei pe care i-am pierdut definitiv, sau cei care s-au risipit prin cine știe care colț de lume. Iarnă de iarnă mă uit împrejur și încerc să îi număr. Îi port cu mare plăcere, chiar dacă s-au scâlciat, chiar dacă branțurile din pâslă încep să se macine asemeni unui pulover din lâna căzut în puterea moliilor.

Însă cel mai des, îmi amintesc foarte clar ziua în care a murit bunicul meu, Palade (zis Butuman), țăran de frunte din satul Chiraftei, pe Valea Covurluiului. Era o iarnă extrem de geroasă, iar eu eram un simplu soldat în termen aflat într-o aplicație desfășurată în câmpul deschis de lângă Lacul Sărat. Instalasem corturile militare în care urma să se desfășoare toată activitatea și în care trebuia să și dormim. Era un frig îngrozitor, iar noi ne străduiam să aprindem focul în soba instalată în grabă. Fumul era insuportabil. Ieșeam afară, plângeam de frig, intram în cort și plângeam din cauza fumului. Adevărată scena de cosmar!

La un moment dat, cineva m-a anunțat că murise bunicul meu și că pot să plec în permisie, trei zile. Am pornit aproape imediat, luând doar ranița pe care o aveam cu mine, fără să mai trec pe la unitate. Cea mai mare parte a drumului am făcut-o pe jos, printr-o zăpadă care scârțâia sub pas. Seara, târziu, am ajuns aproape epuizat de drum. M-am descălțat, cu gândul să-mi le încălzesc puțin, preț de câteva minute, urmând apoi să merg și eu la priveghi. Din cauza căldurii, simțeam furnicături aproape dureroase. Când am crezut că am rezolvat problema, am vrut să mă încalț cu aceeași bocanci cu care venisem, însă am constată că picioarele îmi erau atât de umflate, încât bocancii păreau am fi ai unui copil.

Bocanci dintr-o lume pierdută, extrem de dragi mie, tocmai pentru că au fost cu mine la greu, fie și numai din când în cand...

(Bunicului meu, cel care se sfârșea exact cu 24 de ani in urmă)

joi, februarie 16

Somn lin


Am zile în care oboseala și dezamăgirea îmi transformă gândurile într-o gelatină tremurândă, amorfă și nici măcar coloră. Stau și mă privesc într-o oglindă a minții, una îngăduitoare, dar chiar și aceasta nu mai poate să mai ascundă ridurile de... "expresie a dezamăgirii". Și atunci somnul vine lin, ca o izbăvire a unei suferințe absolut inutilă. Oare numai eu visez încă din copilărie căderi în gol, interminabile, ca și cum s-ar desface pământul doar pentru ele?

Crește în mine cu fiecare zi o dorință aproape meschină.

miercuri, februarie 15

Bărbați adevărați

...lipsiți de complexe, dezinhibați total de accizele de la pompă...

marți, februarie 14

Martori la căratul apei

Exact doi ani au trecut de când a început această călătorie în lumea bloggingului (mai mult decat timid). Nu știu dacă este mult sau puțin, însă privind în urmă încerc să îmi răspund dacă am reușit să trec de momentul în care, la fel ca și alergătorul de la Maraton, m-am eliberat de nodul din gât și pot alerga până la epuizare. Tot ceea ce îmi mai doresc este ca într-o bună zi să pot să-i spun fiului meu "Am învins", iar el să îl ducă mai departe, folosindu-l ca pe o memorie a felului în care a crescut, alături de tatăl său.
Alerg tot mai puțin preocupat de faptul că aerul nu îmi mai ajunge, că din ce în ce mai des mă simt ca în visul în care vreau să fug însă nu mă mai ascultă picioarele, că brațul și-a pierdut tăria și siguranța gestului.

În acești doi ani am alergat, la început mai timid, alte ori cu nefiresc de multă îndrăzneală. În tot acest timp, pe lângă multe alte întâmplări, am avut două revelații care m-au marcat. Am înțeles că la un moment dat o să vină ziua în care toată zbaterea mea o să recompenseze răbdarea unor martori la căratul apei.

Abia atunci, pe deplin îndreptățit, cineva o să poată să spună pentru mine: Am învins!
.

O vulpe roșie pe zăpadă

În drumul nostru către Idrifaia, de multe ori avem șansa să întâlnim rămășițele unei faune aflată într-un implacabil proces de descompunere. Amintirile bătrânilor legate de felul în care hăituiau vânatul încep să treacă din ce în ce mai mult în zona poveștilor dintr-o altă lume, una în care echilibrul numeric dintre vânat și vânător era încă stabil, iar lanțul trofic își avea regulile lui simple, în care excesele nu își aveau locul.

Duminica trecută străbăteam drumul care ne duce la bunici printre ogoarele albite de zăpada. La un moment dat, la câțiva metri de marginea drumului am zărit un puct roșu mișcător. O vulpe se întorcea din sat, cam fără tragere de inimă, privind mai tot timpul înapoi. Probabil că foamea o chemase în sat, însă era clar, dăduse ocolul fără folos.

Am privit-o și am fotografiat-o până s-a îndepărtat. Am dicutat și despre alte animale sălbatice pe care am avut ocazia să le mai întâlnim în zonă, apoi ne-am întors la bucuriile derdelușului din Idrifaia. În urmă a rămas o vulpe roșie pe zăpadă.
.

luni, februarie 13

Lutierul Simon, sau prima lecție de vioară

Puține dintre meșteșugurile cu care un om își poate câștiga existența de zi cu zi sunt ele însele o artă, o artă fără de care cei dăruiți de Dumnezeu cu harul întâmplării sunetelor nu ar putea să își cultive, iar apoi să își pună în valoare măiestria.

Sâmbătă, într-o dimineață geroasă de februarie, am luat calea spre orașul în care lemnul reușește să își depășească în modul cel mai fabulos propria condiție. Spărgând toate tiparele dintre lemnul anost, demn de a satisface cine știe ce nevoie imediată, și trecând în rândul cuvântătoarelor, instrumentele care se nasc în Reghin reușesc să îi dea acestui oraș un parfum aparte, parfumul unei permanente renașteri a speranței, a dorinței de a răzbate prin cinste și tenacitate.


Vioara pe care am căpătat-o în cursul săptămânii trecute nu a fost niciodată o valoare în sine, ea născându-se în același oraș, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Din nefericire, soarta se pare că nu i-a permis să năzuiască la condiția firească a unui instrument muzical atât de gingaș și de delicat. Judecând după felul în care se prezența, oricine și-ar fi putut da seama că a avut o viață grea, dohttp://www.blogger.com/img/blank.gifvezile fiind pe chiar trupul ei firav de vioară micuță, copilărească. Era cu alte cuvinte inutilizabilă!

Am ajuns în atelierul lutierului Călin Simon, cel care ne-a așteptat și primit în micul său univers. Aflată într-o remiză a propriei case, mica încăpere în care ne-a invitat arată ca un loc plin de tihnă, ca un loc în care lemnul are răgazul împăcării cu sine, înaintea sacrificiului menit a-l transforma în cutia de rezonanță a sufletelor care își vor găsi alinarea sau poate bucuria în muzica viitorului instrument.

Imediat ce a luat în mână instrumentul nostru a zâmbit și ne-a spus direct, fără menajamente, că vioară aceea nu merită efortul de a fi readusă la viață, că valoarea reparației nu s-ar justifica. Și totuși, l-am rugat să o facă, cu toate că nu știm dacă noi îi putem oferi o soartă mai bună decât prima. Așa, din vorbă în vorbă, am ajuns să aflăm că meșteșugul acesta se pierde, că nu mai poate ține pasul cu tehnologia. Automatizarea proceselor, apariția mașinilor tot mai complexe, nevoia de productivitate tot mai mare face ca lutierul tradițional să fie plasat într-un paradox tot mai cinic: deși valoarea muncii sale crește tot mai mult, cererea pentru aceste instrumente executate manual este tot mai scăzută, în special din cauza abundenței produselor industriale.

Ne-a vorbit cu plăcere despre meseria sa, despre bucuriile meșteșugarului deprins cu liniștea molcomă a atelierului său, ne-a arătat instrumentele pe care le-a lucrat, sau pe cele pe care abia acum le plănuia, simple lemne stivuite pe un raft. Între ele, de voie, de nevoie, a primit și micuța noastră vioară.

Poate că nu o să ajungem niciodată să învățăm să cântăm și la vioară, însă acest exercițiu de salvare o să rămână în mintea viitorului (posibil) artist, iar vizita făcută în atelierul lutierului o să fie că o “primă lecție de vioară”, aceea a recuperării instrumentului și a reintroducerii lui în "sunetul muzicii".

duminică, februarie 12

I Am Changing - Whitney Houston

Pierduse tot, inclusiv vocea care îi fusese pe rând, binecuvântare, apoi nenorocire.
În această dimineață am aflat că a pierdut și cel mai de preț dintre daruri. Sau poate că a reușit să recâștige tot ceea ce a prețuit atunci când trufia tinereții i-a cerut să facă orice pentru coroana de lauri.
Eu am să mi-o amintesc mereu, așa cum am auzit-o pentru prima dată, o voce tânără și prea puțin cunoscută. Nu știam atunci că urma să scrie istorie.
Aș vrea să nu aflu niciodată motivul pentru care a murit.

sâmbătă, februarie 11

Opiu inutil

M-am trezit în dimineața asta cu niște gânduri atât de amestecate, cu atât de multe chipuri din trecut îngrămădite pe retina mea încât am fost tentat să mă abandonez resemnării, asemeni celui căzut în prinsoarea frigului, aflat în voia fantasmelor hipotermiei, când fericirea este accesibilă, numai opiul să-l ai la mai puțin decât o jumătate de întindere de mână.

M-am trezit, totuși, iar frustrările tinereții risipite au năvălit să muște direct din suflet, la întâmplare, nemilos și inutil.

Doar sunetele erau mereu aceleași...

vineri, februarie 10

I love me


Trag speranța ca Dumnezeu să fie bun și drept și să mă secere înainte de a-mi lua mințile în asemenea măsură încât să nu mai existe decât greșelile altora și atât!

Îmi secătuiesc și cea de pe urmă vlagă proștii care s-au născut, trăiesc și îi omoară (totdeauna!) pe alții având certitudinea dreptății absolute.

Pentru ei, nimeni, niciodată, nu va reuși să inventeze argumentul care să le pătrundă platoșa ego-ului atotștiutor.

joi, februarie 9

Ger mare mon cher



Pasiunea exagerată pentru muzică a acestui "CaineBun” (chiar acesta îi este numele!) face ca în fiecare dimineață să ne petrecem tot timpul afectat lecției de pian într-o plimbare cu traseu constant, indiferent dacă plouă, ninge sau bate cine știe ce crivăț rătăcit. Doar așa pot fi desfășurate lecțiile fără vocalizele sale.

Astăzi, după plimbare, tenorul s-a întors cu mustățile grizonate: ger mare non cher, ger mare!

miercuri, februarie 8

O vioară mică de-aș avea


"O vioară mică de-aș avea..."


Stătea de mai mulți ani pe un dulap, fără ca cineva, înafară de praful care se așeza straturi, straturi, să-i mai acorde vreo atenție. Pentru ea, pentru mica vioară din cutia scorojită timpul părea să fi încremenit.
Noi, am cerut-o în această dimineață, tulburandu-i tihna impusă de abandonarea prelungită cu gândul că am putea să-i dăm o nouă șansă. În scurt timp, am hotărât să o ducem în orașul viorilor și să-i facem cunoștință cu lutierul. Cu puțin noroc, acesta ar putea să-i dea șansa unei noi vieți în lumea sunetelor, poate una cu mult mai bună decât cea actuală.

"...toata ziua aș cânta, multe cântece cu ea.”

marți, februarie 7

Frățiorul



Se întâmplă din când în când să mai scot din sertar fotografiile pe care l-am adunat de-a lungul timpului, să le privesc tăcut și să mă las în voia unor amintiri dragi. Chiar dacă unele poartă cu ele un iz de tristețe, aceste cartoane îngălbenite îmi sunt de cele mai multe ori un balsam pentru dezamăgirile cotidiene.

În urmă cu patruzeci de ani, în curtea casei bunicilor de la Chiraftei, se așeza pe o pelicula de celuloid un moment banal: doi frați pozau pentru a face mai ușoare viitoarele aduceri aminte.

Privindu-i pe cei doi copii din fotografie, de fiecare dată îmi amintesc și despre o parte dintre personajele care mi-au populat copilăria, unele dintre ele reușind să îmi lase imagini imposibil de șters. Chipurile lor, deși prea puțin salvate în fotografii, și-au păstrat pe veci un loc în sufletul meu.

Patruzeci de ani. Patruzeci și un pic!

luni, februarie 6

Tihnă

duminică, februarie 5

WebdesignerKid



Chiar dacă folosim calculatorul mai ales pentru a viziona povești sau câte ceva muzică, încetul cu încetul ne facem timp pentru primele lecții de desen. Sigur că nu putem să ne lăudăm cu realizări fabuloase, însă la orice există un început.

Așa arată "inceputul” nostru în materie de webdesign, povestit ulterior și în clasicul desen de pe hârtie.

Și dacă vine vorba despre desenul adevărat, aici putem să spunem că sămânța a fost pusă de mult.

sâmbătă, februarie 4

Drumuri prin vămile vieții


Uneori este mai greu, alteori pare a fi incredibil de ușor.
Diminețile sunt aproape toate la fel, nu diferă decât butaforia mediului în care ne ducem existența. Pe lângă toate acestea încercăm să trecem nepăsători, păstrând privirea mereu înainte, către locul în care trebuie să ajungem.

Dacă o să reușim, toate acestea vor fi prețul, dacă nu, vor fi toate cele pe care le-am pierdut fără rost, de cele mai multe ori alergând fără zăbavă.

Ne este drumul plin de vămi și la fiecare trebuie să lăsăm câte ceva în urmă, dar fiecare plată ne dă dreptul să ducem speranța și mai în larg.



"Poţi trece peste
ceremonile timpului,
anotimpului,
cu un fel simplu
de-a fi nechibzuit."

*(Nicolae Oancea-Poeme)

vineri, februarie 3

Aroganți în țara codurilor de dezastru


... ne-am îngăduit să dăm dovada maximei ignoranțe, a inconștienței extreme și ne-am bucurat de zăpada incredibil de frumoasă care tinde să ne acopere. Privită de aici, isteria generală din această țară în care toată lumea lansează zvonuri, care mai de care mai isterice, este o mizerabilă sută de lei în plus la salariu, strigată și acum tot de la un soi de balcon cu iz pestinențial.


Suta de lei a lui nea Palade

Am vrut să scriu de mai multe ori despre un om care mi-a fost coleg, la un moment dat. Eu abia angajat, el în pragul pensionării. Nea Palade era un om simplu, deprins să trăiască mereu sărac, mereu în neajunsuri de tot felul. Încă din copilărie învățase să se mulțumească cu puțin, să trăiască mereu la limită.

Lucram împreună într-un atelier de "mecanic-sef” al întreprinderii de transport local, ceea ce presupunea ca din când în când să mai avem lucrări și în oraș, pe la diverse locații în care erau necesare intervenții de întreținere. De multe ori foloseam mijloacele de transport în comun pentru a ajunge la destinație, însă atunci când vremea era bună, mergeam pe jos.
Într-o zi de primăvară târzie am fost solicitați să reparăm încuietoarea unei cabine aflată la capătul de linie din poarta combinatului siderurgic. Șeful de echipă l-a ales pe nea Palade să meargă și să rezolve această problemă, iar pe mine să-l însoțesc, că să-i duc geanta cu scule, dar și "ca să mai învăț și eu ceva". Deși am fi putut să luăm un tramvai, nea Palade a hotărât să pornim pe jos, în tihnă, mai ales că în acest fel puteam să facem și o haltă la cârciuma din drum. Mă rog, o cinzeacă mai ia din "jocurile încheieturilor mâinii".

Drumul de la atelier și până în poarta combinatului avea cam un kilometru, nici mult, nici puțin. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că pe tot acest parcurs, nea Palade a vorbit foarte puțin, aproape deloc. Mergea cu mâinile la spate, pășind agale pe marginea trotuarului și maturând cu privirea îmbinarea dintre bordură și șosea. Făcea acest lucru aproape transfigurat. M-am gândit că o fi omul apăsat de un gând, de o grijă care îl copleșea și l-am lăsat să își caute răspunsuri.


Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea însă a fost faptul că odată ajuns la destinație și-a revenit instantaneu, a râs și a glumit, a reparat încuietoarea mai mult decât detașat. Și mai surprins aveam să fiu pe drumul de întoarcere, atunci când tăcerea s-a reinstalat, bordura fiind singura lui preocupare.

Așa se întâmpla de fiecare dată. Nea Palade mergea cu mâinile la spate și cu ochii pe caldarâm. Aveam să aflu ceva mai târziu și motivul pentru care se întâmpla asta: în tinete, când își terminase ucenicia, mergând către casă, a găsit lângă bordură o bancnotă de o sută de lei. Cu ea își cumpărase cea mai bună pereche de bocanci pe care o avusese el vreodată.

O sută de lei l-a făcut pe nea Palade să își trăiască tot restul vieții cu capul în pământ. Atât valorase mândria lui de tânăr meseriaș, fost ucenic dibace.
Norocul nu este intotdeuna o binecuvântare! Nea Palade și-a trăit întreaga lui viață, cel mai probabil, apăsat de blestemul celui care pierduse nenorocita aceea de sută de lei.

.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner