miercuri, august 31

De ce nu îmi găsesc pe cineva



Pe vremea în care librăriile mai aveau muşterii, utilitatea lor nefiind pusă la îndoială, îmi plăcea să caut pe coperţile cărţilor nume complet noi, să am senzaţia că le acord autorilor o şansă de a se face cunoscuţi, că le răsplătesc efortul lor depus în drumul către celebritate. Aşa l-am cunoscut eu pe Cărtărescu, cel care m-a incitat, uimit, extaziat, plictisit, şi în final... dezamagit.

Zilele trecute am primit un mail de la o prietenă virtuală, un om care a ştiut să-mi întindă o mână atunci când am avut nevoie fără să îmi ceară nimic în schimb, fără să îmi sugereze măcar că ar putea aştepta asta. Îmi scrie că a scos o carte, simplu, fără niciun “artizanat verbal”.

Am spus asta de mai multe ori, de când mă ştiu am fost impresionat de momentul în care un om reuşeşte să îşi pună gândurile între două coperţi şi lansează această adevărată corabie a fantasmelor în largul largului, acolo unde doar hazardul este stăpân. Recunosc, titlul m-a incitat, iar explicaţia m-a năucit.

Mă înclin în faţa acestei reuşite a Alinei Grozea, căpitanul de cursă lungă al mai multor proiecte dintre talazurile blogosferei, cu speranţa de a ne cunoaşte, într-o bună zi.

Întâlnire de grad 0, Galaţi - 10 septembrie




Este o bucurie sa afli ca se intampla ca bloggerii din Galati si Braila s-au hotarat sa se vada la ochi. Evenimentul urmeaza sa se intample in data de 10 septembrie, pe faleza Dunarii din Galati, locul in care am lasat Fructul soarelui in urma cu unsprezece ani, atunci cand m-am decis sa ma mut din orasul in care m-am nascut.


Dorinta este mare, iar daca o sa se poata, o sa fim si noi acolo, si poate chiar si pe stadionul Otelul, ca sa-l incurajam pe Dorinel Munteanu in confruntarea cu fosta sa echipa, CFR Cluj.












Cu exact o saptamana in urma, i-am reintalnit pe cei pentru care am suferit si ne-am bucurat, in egala masura, in campionatul trecut. Acum, plini de speranta asteptam momentul in care sa le cantam, indiferent de rezultat, “you’ll never walk alone”, pentru ca anul asta Galatiul este fruntea!

Cine mai vrea să meargă cu noi?
.

Xanadu, sau nevoia poveştii spusă tihnit

Uneori mi se goleşte mintea de sensuri, ideile se atrofiază, gândurile se rotesc asemeni unui circar pornit în ultima şi (deci!) mortala spirală de pe zidul morţii. Motivele nu sunt importante, mai curând fiind vorba despre căderea care potenţează bucuria viitoarei ascensiuni.

Mi se întâmplă rar să visez, însă acum m-am trezit şi m-am pus imediat pe scris, tocmai că să nu pierd acest crepuscul. Se făcea că eram în camera unui coleg din liceu, într-o dimineaţă extrem de racoroasă de început de decembrie, după o petrecere cu gaşca. Noi fumam pe ascuns (cică!) iar geamul era deschis. Vorbeam despre fel de fel de lucruri, de-a valma, în timp ce în surdină se auzea Olivia Newton John împreună cu Electric Light Orchestra - Xanadu. Văzusem filmul-poveste de de curând, în condiţii inumane, la video, aşa cum era moda acelor vremuri. Eram impresionaţi de frumuseţea trupurilor tinere care inundau fiecare dintre scenele musicalului, de liniştea şi încrederea care răzbăteau prin toţi porii protagoniştilor, de optimismul aproape inconştient al întregii construcţii cinematografice. Noi eram tineri, aproape totul ne era la îndemână. Trebuia numai să ne propunem ceva.

Nu am căutat niciodată semnificaţii pentru un vis sau altul, însă, simt nevoia să pomenesc numele unui prieten pe care l-am pierdut de mult timp, doar pentru că vieţile noastre au ajuns să aibă albii foarte îndepărtate: Florin Caragea, zis Clăbuc, un tânăr pus mereu pe glume, a fost cel cu care în această dimineaţă am cutreerat un ţinut al iluziilor în care ne-am întors, în vis, după douăzeci de ani. Eram tineri şi puteam să luăm locul oricărui personaj, ba chiar ne credeam capabili de performanţe mai mari decât cele din film.
Se făcea că eram faţă în faţă, privindu-ne în ochi viitorul, până când ceasul deşteptător a sunat: “Don't walk away!”

marți, august 30

Dimineaţă cu iz de busuioc

În această dimineaţă, în timp ce îmi exercitam una dintre obligaţiile de părinte responsabil, am mers câteva minute în spatele unui bătrân gârbovit. Acesta avea în mână o sacoşă de plastic în care îndesase o tufă de busuioc atât de mare, încât mai mult de jumătate era afară.
L-am urmărit cu răbdare până a ajuns în mica piaţă din cartierul nostru şi s-a aşezat într-o margine, locul unde a pus sacoşa direct pe caldarâm. Nu ştiu cât spera să obţină, nu ştiu dacă cineva era interesat de marfa expusă, însă ştiu că în răstimpul cât i-am urmărit paşii am văzut mai mulţi oameni întorcând capul şi minunându-se de izul răspândit în calea sa. Părea a răspândi un elixir al curăţeniei, al desfătării minţii, al răsfăţării tuturor simţurilor.

Am pornit către casă având pe retină sacoşa aceea meschină, incapabilă să cuprindă nici tufa, nici izul pentru care până şi Dumnezeu a simţit nevoia să-şi aducă această plantă în Casa Lui şi să o folosească întru curăţirea celor lumeşti.

duminică, august 28

La popas


Ne-am întors de patru zile, cu zeci de poveşti care ar merita un loc în acest jurnal al creşterii unui copil. Am călătorit mult şi cu folos, am reuşit să trecem testul îndepărtării de casă şi de cei care fac parte din universul nostru cotidian fără probleme, am cunoscut oameni şi locuri noi.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că timpul nu ne-a lipsit, nu am mai scris nimic pe acest blog. Un soi de letargie bolnăvicioasă, o oboseală greu de descris fac imposibilă mobilizarea. Oare cât poate să dureze această lene sistemică?

Deocamdată suntem la popas şi ne este bine aşteptând plutirea!

miercuri, august 24

Şaisprezece zile călător



Nu am avut vreme să povestim aproape nimic din ceea ce am reuşit să trăim în aceste zile în care am călătorit, în această vacanţă împărţită între bucurie şi necesitate.

În urmă cu o oră, în faţa blocului în care locuim, aşa arată eroul principal al acestei întâmplări.
Gândul, rebel, tot mai greu de controlat, aleargă nebun la una dintre piesele care răscolesc totul în cale lor...

De mâine, începem să inventariem poveştile adevărate prin care am trecut.

marți, august 23

Tuzla, zborurile peste cuib de cuc


Tuzla este, sau mai bine zis era una dintre locaţiile importante ale zborului românesc. Astăzi, după ce a reuşit să se afle între ţările care dădeau sburatori, România nu mai reuşeşte decât sporadic să mai facă dovada că îşi are temerarii săi.

În drumul spre Vama Veche, într-una dintre intersecţii se află acest avion, postat într-o poziţie care sugerează acrobaţia aeriană şi este sursa unor reacţii greu de imaginat, mai ales dacă vorbim despre copii, cu atât mai mult dacă este vorba despre unii pe care a început să-i prindă "microbul zborului".

Chiar dacă am trecut de mai multe ori pe lângă el, acesta a stârnit aceleaşi reacţii, de fiecare dată, iar asta se întâmplă în timp ce aviaţia românească, mai ales cea militară este în vrie.

duminică, august 21

Prin valuri

A fost puţin şi a fost împărţit între multe tentaţii dar şi între cele pe care era nevoie să le facem independent de voinţa noastră. Le-am amestecat in devălmăsie, Bucureşti, Galaţi, Vama Veche, Dunăre, Iris, mare, soare.... toate între multe si lungi drumuri...

Cu toate acestea, marea şi-a avut "partea leului”, aproape toată şederea noastră în Vama Veche având loc pe fâşia de nisip din imediata vecinătate a valului.

Nu îmi mai place la fel de mult la mare şi nu aş mai sta prea mult pe litoral, însă nu pot să nu remarc bucuria sinceră a copilului care abia acum învaţă se lupte cu valul, să-l înfrunte. Pentru el, abia acum încep să se adune poveştile după care să tânjească mai târziu, la vremea la care marea nu o să-i mai placă în mod special, fără să lipsească, totuşi, pentru o altă poveste care va fi să înceapă atunci, poate...
Toate, dar toate, în valuri vin si se duc.

marți, august 16

Iris în Vama Veche

În chiar prima seară în care am ajuns aici ne-am confruntat cu prima provocare (mai ales în privinţă adaptării programului de somn).
Aşezaţi în pat, gata de somn, tatăl şi fiul discută despre ziua care tocmai a trecut. Copilul foloseşte o voce tânguitoare, pregătind atacul final:
"-Tata, mergem la Iris, te roooog!?!?!?
-Şi cum facem cu somnul? Trebuia să dormim de mult!
-Te rog, dormim mâine mai mult... te roooog!!!!!"


Aşa că, de voie, de nevoie, la ora 22,30 ne-am prezentat la Bistro Bibi din Vama Veche, locul în care irişii aşteptau la una dintre mese să vină ora începerii concertului. Pentru puţin timp am schimbat câteva vorbe cu ei, ocazie cu care ne-am ales şi cu un nou set de autografe în carneţelul nostru magic. Cristi şi Nelu au fost cei care şi-au amintit de o întâmplare din urmă cu un an şi jumătate....

Cu accesul la cântare a fost însă altă poveste pentru că biletele se epuizaseră cu câteva zile mai înainte, dar ne-am bucurat de înţelegerea proprietarului terasei. El ne-a permis să fim prezenţi la eveniment, însă doar în debutul sau: după câteva piese, moşul Ene a venit pe la gene, prilej de a-mi purta dulcea povară în braţe până acasă - "Vrei să dormi şi dormi..."

luni, august 15

Virtualkid la Vama Veche

Am ajuns la marea cea mare!
Vremea este excelentă, iar gazda noastră ne-a aşteptat la intrarea în Vama Veche. Vacanţa noastră a început cu reîntâlnirea aceasta, pe care am aşteptat-o mai mult decât am fi crezut. Acum suntem pe plaja înfierbântată de soarele arzător şi puţine alte lucruri mai contează.
Virtualkid a ajuns la blogStock. Nu sunt toate aşa cum ne-am fi dorit, însă o să mai vină şi alţi ani.
Deocamdată... clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!

Pepenii de Garvăn


Am pornit către Marea Neagră aproape de ora prânzului, numai după ce am trecut încă o data pe la maşinuţe.
Ajunşi la bac, am căutat să-l găsim pe căpitanul Bosneagă, însă am aflat că este detaşat la Călăraşi. La trecerea Dunării o să revenim peste câteva zile cu o altă poveste.
Odată trecuţi pe celălalt mal ne-am aşternut la drum prin pustietatea tulceană, drumul tăind ceea ce a mai rămas din bălţile de altădată.
Puţin înainte de satul Garvăn, la fel de sărac precum este întreg ţinutul, într-o lizieră de salcâm din dreptul cetăţii Dinogetia am oprit să cumpărăm pepeni de la un bătrân asprit până în măduva oaselor de viaţa pe care şi-a purtat-o cu demnitate în acest ţinut atât de puţin primitor. În cele câteva minute cât a durat târgul a apucat să-mi spună că odată a fost pescar, pe vremea când balta era baltă. Acum nu mai are unde să îşi scoată barca. O mai păstrează, însă nu este sigur că ar mai pluti. A stat prea mulţi ani răstignită în bătaia soarelui, în timp ce nea Dumitru Cimpoaca îşi semăna, prăşea, culegea, vindea pepenii.

Vremurile s-au schimbat! I-a făcut bine să-l mai întrebe cineva despre tinereţe şi despre baltă. Ambele nu mai trăiesc decât într-un colţ al minţii sale, aşteptând ziua în care să coboare împreună în pământul sterp, dureros de sec.
Pescarul de altădată, nea Dumitru Cimpoacă din Garvăn ne-a vândut nişte pepeni foarte buni, dar am simţit că i-ar fi plăcut şi mai mult dacă ar fi putut să ne vândă un peşte, măcar, dacă nu am fi întârziat atâţia ani până să trecem prin liziera de salcâm...


Tot o Sfântă Maria

Un alt motiv al sosirii noastre în Galaţi este şi faptul că bunica/străbunica noastră a fost diagnosticată de curând cu o boală cruntă, aceasta reuşind să-i umple de veninul durerii ultima parte a vieţii. Vârsta şi bolile au reuşit să o facă să îşi dorească sfârşitul, să renunţe la orice formă de luptă pentru o secundă, o săptămână, o lună în plus. Nu mai ascunde asta.
Când am ajuns la ea au podidit-o lacrimile. I-a bocit câteva minute pe toţi dintre cei mai dragi plecaţi din viaţa ei, umbre impasibile la suferinţa ei, însă prezenţi în fiecare dintre clipele pe care le trăieşte. I-a jelit pentru că ei nu au avut şansa să trăiască ceea ce trăia ea în acele momente, adică să ne vadă pe noi. A făcut asta ca şi cum s-ar fi simţit vinovată pentru că le-a supravieţuit, că ea a trăit şi a fost cea care s-a îngrijit pentru fiecare de rosturile pomenirii numelui.
Fotografia aceasta mă emoţionează până la lacrimi pentru că atunci când o privesc sânt tentat să mă întreb dacă nu cumva am reuşit să-i aducem leacul izbăvitor, bucuria supremă care a făcut-o să întinerească, aşa cum o ştiam pe vremea în care aşteptam iarna ca să vină mai ales de dragul gutuilor rânduite la geam, învelite în hârtie. În casă trosneau lemnele în foc, iar femeile torceau lâna sau lucrau la războiul de ţesut.
Astăzi, este de Sfânta Maria, iar noi o avem pe a noastră, cea care ne-a arătat atât de multe dintre rosturile simple, ale ţăranului curat la minte şi la trup. Ar fi o mare bucurie să ştim că măcar pentru puţin timp am reuşit să îi vindecăm suferinţele, iar zâmbetul este acela din urmă cu mai bine de patruzeci de ani, al tinerei bunici care era...

Festivalul Interetnic al Dunării de Jos

S-a nimerit să trecem pe lângă Casa de Cultură din Galaţi în seara în care începea Festivalul Interetnic al Dunării de Jos, organizat de către Prefectura Galaţi, în urmă realizării unui proiect cu finanţare europeană. Ca să fiu sincer, toate aceste aspecte mă lasă rece, iniţial privind cu maxim scepticism intreagul eveniment, având sentimentul că a fost făcut doar pentru a mai putea fi bifata o acţiune.
Şi totuşi, la un moment dat, am auzit o voce incredibil de frumoasă, de caldă, o voce care părea să vină dintr-o altă lume. Şi poate chiar aşa şi era, devreme ce cântecul pe care îl interpretă exclusiv vocal era în limba rusă. Mai ales după '89, mulţi s-au grăbit să ştergă cu buretele tot ceea ce ne-ar fi putut apropia de această limbă, una pe care eu o socotesc a fi printre cele mai importante ale lumii, pomenind un singur nume ca argument: Esenin (ştiu că am fost subiectiv numindu-l doar pe el).

Tânăra de pe scenă era ucrainiancă, însă, pentru mine ceea ce am auzit a fost un imn al culturii slave, piesa fiind un bocet al unei femei tinere care şi-a pierdut tot rostul aşteptându-l pe eroul necunoscut, iar cultura slavă ştie să plângă cu o imensă, o trufaşă demnitate.

Mi se face pielea de găină doar când mă gândesc la felul în care a cântat această tânără, în deschiderea unui recital de cor feminin slav.

La stomatolog



Unul dintre motivele sosirii noastre în Galaţi, în drumul către mare şi către Vama Veche a fost şi nevoia realizării unei operaţii de implant dentar.
Am ales să fac această intervenţie în cabinetul doctorului stomatolog Neculai Panfile, omul care s-a ocupat de dantura mea în ultimii cincisprezece ani, timp în care am ajuns să ne lege o prietenie dublată de respect şi consideraţie, în ciuda faptului că felul în care ne-am cunoscut ar fi putut cu mult mai mare uşurinţă să ne transforme în duşmani pe viaţă şi pe moarte.
Au trecut anii, iar acum am fost foarte bucuros să-mi văd copilul în braţele lui, amâdoi numai zâmbet prietenesc.

sâmbătă, august 13

Noroc chior


Nu jucăm niciodată la 6/49, dar, o întâmplare petrecută în această dimineaţă ne-a pus în situaţia de a analiza o eventuală încercare. Ne-am oprit în centrul oraşului ca să facem o mică plimbare, însă imediat ce am coborat din maşină ne-a lovit norocul de-a dreptul în creştet, la modul cel mai concret. O pasăre extrem de bine hrănită ne-a fericit cu un proiectil moale şi urât mirositor în chiar “moalele capului”.

Astfel, fericiţi nevoie mare, ne-am văzut nevoiţi să mergem la mătuşa Elena pentru o spălătură profesionistă, făcută cu tot simţul răspunderii.

Săptămâna asta o să facem un bilet la loto, totuşi…


vineri, august 12

Tyson

Este un căţelandru pe care l-am întâlnit în casa Laurei. Dintre toţi cei care se aflau în livingul ei, el a fost cel mai cooperant atunci când a venit vorba de joacă, de fugareală şi chiar de tăvăleală, direct pe pardoseală.

Aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, dacă mai zăboveam puţin, cu siguranţă am fi reuşit să mutăm tot praful pe hainele noastre şi pe blana lui Tyson.

Maşinuţe


Cea mai mare tentaţie a acestor zile petrecute în Galaţi este plimbarea cu maşinuţele electrice aflate în parcul din cartierul Mazepa II, lângă "Fructul soarelui”. Indiferent de programul zilei, indiferent dacă avem sau nu timp, momentul cel mai important al zilei este acela în care ne aflăm la volanul unuia dintre bolizii în miniatură.

Privind la această întâmplare, nu am putut să nu îmi amintesc cât de mult mi-aş fi dorit în copilărie să am o astfel de maşinuţă. La vremea aceea, singura variantă posibilă era o maşinuţă din tablă, cu o singură culoare disponibilă: albastru deschis.

joi, august 11

Păpădia de apa


Inca de la inaugurarea ei, aceasta fantana arteziana a devenit un punct de atractie al orasului de la Dunare, mai ales in serile cu canicula chinuitoare.

Acum doua seri am fost si noi acolo tocmai ca sa ne bucuram de racoarea raspandita de aceasta, insa nu intotdeauna socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ. Cateva minute petrecute intr-o conversatie cu un cunoscut intalnit intamplator au fost platite scump, in sensul ca ne-am trezit cu hainele ude si fara schimburi la noi.

Am fugit la maxi-taxi, bineinteles, explicandu-ne unul altuia cum a fost posibil asa ceva, de parca nu am avea antecedente…

Cu trolebuzul la şosea

Chiar din momentul în care am intrat în oraş, “călătorul meu” a remarcat o ciudăţenie pe care nu a mai întâlnit-o în oraşul în care trăieşte: pare să fie un autobuz la fel ca cele pe care le cunoaşte deja, însă au ceva în plus. Mi-a fost foarte greu să-i explic "ce sunt cele două beţe de pe spate, dar mai ales la ce îi mai folosesc roţile dacă tot merge agăţat pe fire”. Mărturisesc faptul că cea de a doua întrebare a avut grad de dificultate mai mare decât subiectele de la examenul de bacalaureat din acest an. Dacă eram în examen, cu siguranţă nu aş fi promovat.

Am plecat spre unul dintre capetele oraşului cu tramvaiul (altă experientă gustată din plin). Ne-am îmbarcat din Piaţa Energiei, prilej cu care am revazut locul în care bunicul a condus Autobaza 4 RATU Galati mai bine de două zeci de ani. Locul este aproape pustiu, nimic din ceea ce mai poate fi văzut acum nemaiamintintind de forfota de altădată, de furnicarul camioanelor care porneau de acolo către beneficiari, de mecanicii care deserveau aceste sute de furnicuţe pe roţi.


Cu tramvaiul am traversat oraşul de la un capăt la altul, pană am ajuns in Micro19, de unde am schimbat mijlocul de transport pe şine cu cel care “merge agăţat pe fire ‘. Insă marea realizare a acestor plimbări a fost aceea că atât vatmanul, cât şi soferul de trolebuz erau fosti colegi de-ai mei, cărora le-am putut cere favorul de a vedea din cabină felul în care se conduc cele doua dihănii, însă tot postura de călător a fost cea mai tentantă.

Am coborat in Mazepa II, locul unde am văzut Păpădia, o fântână arteziană inaugurată pe vremea in care eu eram licean.



Comerţ ambulant



Deşi mie mi s-au părut a fi caraghioase, asemeni unor căruţe cu coviltir roşu, se pare ca am gusturi indoielnice. Doar eu am fost cel care nu am văzut frumuseţea şi importanţa punctelor mobile de vanzare a ziarelor. Alţii, mai inventivi, le găsesc intrebuinţări alternative.
Ne-am amintit de chioşcul nostru de ziare şi am vorbit despre sufletul din el.

miercuri, august 10

Grădina publică Galaţi

Ne-am început ziua în Grădina Publică din Galaţi, cu o bună dispoziţie greu de explicat, chiar dacă fântână arteziană era cu adevărat spectaculoasă, dar şi racoroasă. Ne-am învârtit în jurul ei, urmărind boarea racoroasă pe care o răspândea în funcţie de felul în care adia vântul.



Am rătăcit puţin şi pe aleiile răcoroase ale vechiului parc, dar nimic nu a mai avut vreo şansa de a se ridica la nivelul bucuriei provocate de imensa ţâşnitoare.



Galaţiul are farmecul sau aparte, doar că trebuie căutat, descoperit.
Cu puţin noroc, mâine o să facem o plimbare pe Dunăre, cu o barcă uşoară, cu motor.

Apoi, mai vedem ce oportunităţi mai pot să apăra.

Am dunărit


Am reuşit să ajungem la destinaţie, obosiţi dar împăcaţi cu frumuseţea unui drum lung munţii care despart Ardealul de Moldova.

Ajunşi la ceasul la care se pregăteşte, am mers direct pe malul Dunării, la Elicea de pe Faleza din Galaţi. jurul acesteia am regăsit un şantier care pare etern. Jos, liniştea îşi găseşte locul. O linişte , sparta sporadic de un percaruş gălăgios.

Privind pe luciul apei, ne-am întrebat daca suntem nişte ardeleni deghizaţi în răzeşi, sau nişte moldoveni cu aer de husari...

Târgu Mureş - Galaţi, via Lepşa

Drum lung, de zi. Muzică multă, discuţii interminabile, căldură sufocantă pe alocuri.
Lung drumul, dar şi frumos. Pentru prima dată am ales un traseu mai puţin folosit, trecând munţii pe traseul Ojdula - Lepsa. Pentru mine a fost şi un prilej al aducerilor aminte, din vremea în care purtam rucsacul în spate pe munte. Pentru călătorul meu, porţiunea de patru kilometric de drum forestier a fost prilejul de a mă pilota în încercarea de a evita obstacolele din traseu.

Locurile sunt de o frumuseţe (încă) sălbatică. Abia acum încep oamenii să bată aceste cărări cu înverşunare, după ce au aflat că a ajuns şi aici asfaltul...

luni, august 8

The streets, The Edge, U2

Nu poţi să nu îţi doreşti să trăieşti, măcar o dată în viaţă aşa ceva, plăcerea aceea subtilă, aproape nefirească a întoarcerii la izvor alături de ceea ce ai reuşit să pregăteşti pentru a-ţi lua locul la un moment dat.
În câteva ore pornim spre Galaţi, în sfârşit, în vacanţă, apoi, dacă toţi paşii o să ni se potrivească, la mare. Bagajele sunt aproape făcute, bancheta din spate este pregătită pentru marea încercare, noi suntem gata să începem drumurile.
Am hotărât să nu mai mergem noaptea, aşa cum făceam până acum din dorinţă de a păstra programul de odihnă neschimbat. A venit momentul ca să înţelegem valoarea drumului, efortul care îl necesită, bucuria ajungerii la destinaţie. Asemeni unor participanţi la o cursă de anduranţă, pornim într-o nouă călătorie, iar acesta este un prilej de imensă bucurie.

Pentru că astăzi este ziua de naştere a lui The Edge de la U2, o să-i plătim tributul ascultându-i muzica, în timp ce maşina o să ne ducă "where the streets have no name".

duminică, august 7

Bucuriile simple


Şi totuşi este atât de simplu,de ieftin, la îndemâna oricui să găseşti bucuria totală, mulţumirea fără limite ale unui copil nepervertit de accesul facil la orice.

Doar două ore, atât, au fost suficiente pentru a smulge cele mai înduioşătoare promisiuni legate de ceea ce ne propunem să facem în viitor. Totul părea posibil, iar eu eram eroul imposibil de contestat al fiului meu, cu numai o sumă de minute petrecute pe iarba verde din Complexul Weekend al Primăriei Târgu Mureş, sau în piscinele şi pe toboganele care le deservesc.

De multe ori sunt tentat să mă lamentez, însă vin astfel de zile în care bucuria se revarsă în valuri, asemeni unui tzunami izbăvitor.

sâmbătă, august 6

Binecuvântaţi animalele şi copiii

Poate că nici nu există un îndemn mai apropiat de esenţa (complet nespectaculoasă) din vieţile noastre, atât de scurte şi de fade.

Ziua de astăzi a adăugat o nouă amintire care o să-l însoţească oriunde o să-l poarte soarta. Viaţa simplă are în ea flacăra vie, cea care păstrează totul intact, dar macină fără milă detaliile. Marile furtuni nu fac altceva decât să urgisească extremităţile, excrescenţele dispensabile, în timp ce nucleul rămâne impasibil la schimbarea personajelor pe care le are pe orbite.

Cine poate să înţeleagă chimia care face atât de firească apropierea dintre copil şi animal?
Cine ar putea să salveze mai bine decât memoria unui copil emoţia unui astfel de moment magic?

Cui să-i mai pese că asta se întâmplă în chiar ziua "Schimbării la faţă"?

vineri, august 5

Computer tomograf

Am avut programare. Ne-am început ziua după rutina de la care nu ne abatem nici în ruptul capului: mic dejun, pian. Abia după aceasta a început goanna, dar am ajuns cu o întârziere de numai treizeci de secunde.

Mi-am dorit să meargă cu mine, să asiste la investigaţia aceasta, să îi rămână ceva în memorie. Atunci când am intrat în camera computerului tomograf şi m-am aşezat pemasa mobile a acestuia am privit în urmă. Mi-am văzut copilul urmărindu-mă cu îngrijorare. Nu ştiu cât şi ce înţelegea, însă ceea ce m-a şocat de-a dreptul a fost faptul ca o necunoscută îl ţinea în braţe, pe un scaun care să îi permită să vadă prin fereastră ceea ce mi se întâmplă. O necunoscută!

Cineva m-a sfătuit să închid ochii, iar eu m-am conformat. Tot timpul investigaţiei mi-am văzut copilul în braţele unei necunoscute şi m-am gândit cât de mult poate să aducă o singură clipă... si cum se pot darâma lumile care par inexpugnabile, intr-o secundă, atât.

Oare ce s-ar fi intamplat daca nu as fi inchis ochii?
.

"Mie nu mi-e frică de Dumnezeu...

... pentru că ştiu că Dumnezeu este drept şi bun şi ştie ce face.”

Copilul meu, atunci când ai să ajungi la maturitate, puţini o să fie cei care o să poată să spună două vorbe despre un om fabulos, un om poveste, un spirit ridicat cu mult peste multe dintre mizeriile lumii. Nu a fost perfect, nici vorbă, însă a ştiut să nască şi să-şi crească propria legendă, să fie unul dintre etaloanele unei generaţii, să fie fermentul germinaţiei altor talente şi pe care apoi să le potenteze înspre tot ceea ce aveau mai bun de dat.

Tatăl tău nu i-a făcut chip cioplit, însă i-a recunoscut meritele. Acum, îi pomeneşte numele cu pioşenie, la patru ani de la dispariţie: Florian Pittis. Omul chiar merită pentru că nu i-a fost frică de Dumnezeu!

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner