Nu știu dacă mai este la modă, și nici nu știu cine mai este capabil să-l împletească. A fost o vreme în care mohairul era un semn de noblețe, de eleganță rebelă între multe, foarte multe nuanțe de gri. Tot mai rar mi se întâmplă să folosesc transportul în comun, însă, atunci când se întâmplă impresiile sunt incredibil de puternice. Zilele trecute am pornit spre centru orașului, fără treburi concrete. Am zăbovit mult, așa că la întoarcere m-am repezit spre minibus. Am călătorit preț de numai două stații, timp în care, în îmbunzeală, am stat lipit de o doamnă în vârstă care purta un pulover și o băscuță împletite din mohair. Culorile nu mai erau vii, iar firul nu mai era la fel de pufos. Cu toate acestea, fiind atât de aproape, am simțit un miros cunoscut, unul care părea că vine dintr-un trecut foarte îndepărtat, greu de definit. Am privit chipul plin de riduri, care se încăpățâna se mai afișeze măcar o fărâmă de eleganță dintr-un alt timp. Apoi am încercat să recompun trăsăturile din urmă cu zeci de ani, atunci când mohairul era viu și pufos în jurul unei fețe de copilă îndrăgostită grăbind către prima ei întâlnire.
Chiar așa! Mai știe cineva să împletească (măcar) o pereche de ciorapi din lână?
