Nu de puţine ori îmi pierd răbdarea, poate că mi se întâmplă chiar să-l pedepsesc, uneori, fără să merite. Dar tot eu sunt cel căruia i se taie răsuflarea atunci când îmi primesc cea mai dulce recompensă pe care şi-ar dori să o primească un părinte: copilul meu s-a obişnuit ca atunci când vrea să-mi mulţumească pentru ceva să mă sărute pe frunte.
Cu fiecare zi care trece, cu fiecare astfel de sărut adăugat pe fruntea mea tot mai brăzdată de riduri, îmi dau seama că obiceiul acesta este chiar fabulos. Este ca şi cum ar adăuga, iar şi iar, câte o stea pe cer.... mereu mai rămâne loc pentru măcar încă una.
Măcar!
