În ultimul timp ne tot rotim în jurul blogului unui prieten care ne momeşte cu jucării care ne plac peste măsură de mult: avioane, elicoptere, paraşute. Trebuie să recunoaştem că omul acesta pentru noi este un trofeu, dar nu pentru notorietatea sa incontestabilă, ci mai ales pentru simplitatea gestului cu care ne-a acceptat lângă el, pentru calitatea omului din el. L-am întâlnit o singură dată în viaţă, atunci când a venit în Târgu Mureş şi când noi am întârziat la întâlnirea pe care ne-am dat-o din cauza somnului de prânz. Am nimerit în mijlocul unei discuţii cu presa locală, iar el, deşi se află între trei camere care înregistrau pentru televiziunile locale confesiunile sale legate de cartea abia lansată, acesta s-a scuzat, s-a ridicat din fotoliul său şi a bătut palma cu cel pe care l-a numit prietenul său.
Suflet de "roacker”, inimă de părinte!
De câteva zile discutăm intens despre zbor, dar mai ales despre saltul cu paraşuta. Dacă el poate, pot şi eu! Nu am putut decât să-i dau dreptate şi să mă gândesc la ziua în care am să tremur, la propriu, la primul salt al puiului meu.
Ştiu încă de pe acum că oricât m-aş pregăti sufleteşte, tot greu o să-mi fie, dar îmi doresc nespus de mult să îşi urmeze acest instinct de "sburator".
