"Cu multă jenă, dar m-am întors..." - Shoichi Yokoi

Există povești aproape imposibil de crezut, întâmplări care depășesc orice limită a înțelegerii și reușesc să dovedească faptul că realitatea întrece întotdeauna imaginația.

În seară zilei de 24 ianuarie 1972, doi bărbați care traversau jungla din Guam, în lungul micuțului râu Talafofo, în timp ce verificau capcanele pe care le puseseră în prealabil au făcut o descoperire șocantă: un om cu aspect de sălbatic, îmbrăcat cu haine confecționate din ceea ce îi oferea flora din zonă. Inițial l-au crezut a fi un localnic, însă în scurt timp și-au dat seama că nu era deloc așa.

Shoichi Yokoi, acesta era numele lui, se ascundea într-o peșteră de 28 de ani, nevenindu-i să creadă că războiul se încheiase. Timpul încremenise, dar pentru el, soldatul imperial japonez, rușinea capturării nu era de acceptat. Dovedind o consecvență incredibilă, atunci când s-a întors în Japan, a rostit câteva cuvinte care au intrat apoi în folclorul popular:

"Cu multă jenă, dar m-am întors."

Marş fără torţe

Fereastra care da spre bulevard este o nenorocire. Zgomot, praf, duhoarea alergaturii cotidiene.

Uneori, spectacolul pe care ti-l ofera aceasta fereastra este apasator, daca il privesti cu ochii unui om matur. La polul opus este perceptia unui copil de trei ani care sta cu nasul lipit de geam si priveste cu ochii cat cepele. Un astfel de exemplu este o intamplare petrecuta in toamna trecuta, zi in care am auzit sirenele, si, ca de fiecare data, ne-am repezit la fereastra: am numarat atunci sapte ambulante, incolonate in spatele masinilor medicilor de la SMURD, toate trecand in viteza, toate cu sirenele si cu girofarurile in functiune… Inclin sa cred ca si in somn, tot acel spectacol tragic l-a reluat, binenteles, intr-o alta “cheie” decat cea tragica.

In aceasta dimineata, cand porneam spre gradinita, am avut parte de un alt spectacol. Unul care l-a mobilizat in asa masura incat a fost nevoie ne luam cu noi si pusca.
Oare cum au functionat resorturile mintii sale, ce mecanisme firave au fost puse in functiune de zgomotul si vibratiile motoarelor blindatelor care ne treceau pe sub balcon?
L-am privit cum se bucura si nu am putut sa nu ma gandesc ca in acele clipe, pe sub fereastra noastra trece un potential tata erou, decorat, mediatizat…. Apoi uitat! Am privit cum tatii unor copii nestiuti pleaca intr-un razboi care nu este al lor. Pentru ei, metronomul masoara fiecare clipa care trebuie sa se scurga pana sa-si vada tatii intorsi acasa.
Si pentru ca in astfel de momente imi dau seama ca viata este scurta, am simtit nevoia sa "scot din cutie" si sa “mangai” din nou darul pe care am reusit sa i-l fac in chiar ziua implinirii a trei ani, copilului meu. Uneori, mi se umezesc ochii pentru ca, atunci cand vorbesc despre copiii lor, toti parintii se prostesc! Pur si simplu!
Si atunci, tot ceea ce ne mai ramane de facut este sa ne jucam, pe ape!