Chiulul ca artă

Mi se întâmplă tot mai des să mă enervez din lucruri (aparent) mărunte.
Astăzi copiii de grădiniţă intră într-o vacanţă de o săptămâna. Personal, nu îi înţeleg rostul, însă nu am de ales şi fac planuri pentru felul în care o să ne petrecem cele cinci zile de vacanţă. Cel mai probabil o să ne amintim împreună cu Mark despre aventurile anului trecut, atunci când am organizat şcoala de vară.
Dincolo de utilitatea îndoielnică a unei astfel de ruperi de ritm, m-a supărat să văd că doar la grupa noastră veneau şi astăzi copiii, chiar dacă erau mai puţini decât în zilele trecute. În celelalte grupe vacanţa era instalată deja, chiar dacă ziua de astăzi ar fi trebuit să fie una normală. Linişte si pace!
Chiar dacă o fac doar pentru mine, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tocmai oamenii care tratează cu atâta indiferenţa rigoarea necesară unei bune educaţii nu sunt tot acei nemulţumiţi, dezgustaţi, scârbiţi iremediabil care nu înţeleg ce se întâmplă cu naţia asta, de ce nu mai merge nimic, de ce ne este viaţa tot mai mocirloasa.
Cum să-i explic fiului meu că noi trebuie să ne vedem de calea noastră, chiar şi dacă ar fi să rămânem singuri pe drum? Noi o să căutăm în continuare să ne trezim atât de devreme încât să ajungem înainte de ora opt, aşa cum ar fi normal, ca să nu fim nevoiţi să-i deranjam pe ceilalţi copii. Simplu fapt de viaţă: cot la cot, părinţi şi educatori le predau copiilor primele lecţii de chiulit.
Dacă o să alegeţi ca de acum înainte să nu îmi mai răspundeţi la salut nu am să mă supăr. Peste ani, gârboviţi de bătrâneţi, când o să aşteptaţi ajutorul celor pe care îi creşteţi acum o să primiţi factura pentru comoditatea pe care o alegeţi acum: vor fi experţi în chiulit.

Noi am pornit la grădiniţă şi în această dimineaţă când încă nu se luminase bine. Oare câţi ne priveau de după perdele ca pe nişte ciudaţi?

..........