Bucuria nu este bucurie dacă nu vine cu simplitate, neajutată şi nedeturnată de la albia ei naivă. Ziua de ieri mi-a adus una dintre cele mai mari bucurii din scurta mea viaţă de părinte: pentru prima dată, din proprie iniţiativă, copilul meu a cerut să fie lăsat să spună colegilor o poveste. Bine'nteles că nu este ceva extraordinar să facă asta, însă, atunci când am aflat că povestea a fost una originală, cu desfăşurare complicată, cu explicaţii mai reuşite sau mai stângace şi cu revizuiri făcute pe picior, am înţeles că poveştile pe care le inventam uneori încep să lege rod. Care va să zică imaginaţia fiului meu nu l-a lăsat să relateze, pe fugă, o poveste cu final cunoscut, nu! A fost nevoie de o una nemaiauzită care s-a născut, a trăit şi a murit în cele câteva minute cât el a simţit că trebuie să scoată povestea din el. Apoi ne-am întors la grijile noastre: nicio secundă nu trebuie pierdută atunci când abia aştepţi să te faci mare.
........
12 comentarii:
Copiii țes povești cu ochii larg deschiși!
Poate ca se intrevad germenii unui viitor artistic.
Chiar dacă nu va fi artistic acest viitor, cultivarea unei sensibilități de altfel native nu poate decât să-i ajute.
Și uite cum ne transformarăm în adevărate ursitoare! :D
Eu sper să fie atras de partea artistică a lucrurilor... He, he,. uite-te la noi, cum ne dăm cu părerea...
poveste cu doi marineri ...
INCERTITUDINI:
Si unele sunt cu adevarat povesti credibile.
Celui caruia i-am sters comentariul:
Regret, nu as vrea sa facem din acest blog un maidan...
Kadetul:
Sa vedem daca stradaniile sunt suficiente.
silavaracald:
Ursitoare, neursitoare, mergem mai departe cu incredere!
CRistian Lisandru:
Ca si chibitii....
doctorul:
Asa este la gradinita, permanent ne trebuie cate un rol in piesa pe care o jucam....
Trimiteți un comentariu