Bună seara prieteni!

Sunt mulţi cei nedumeriţi datorită prezenţei lui Cristian Minculescu pe acest blog. Cineva chiar a trimis un mesaj în care întreba dacă este site-ul său. Ceea ce m-a amuzat. Cert este faptul că deocamdată trupa Iris este o constanta în cadrul audiţiilor pe care le facem, chiar dacă între timp au început să-şi facă loc şi alte nume, alte stiluri.

De multe ori îmi reproşez faptul că nu am cunoştinţe muzicale pentru a putea să-l ajut mai mult, însă, măcar fac tot posibilul ca în orice clipă să fie în preajma sunetelor, să îi pătrundă prin toţi porii, pentru că asemeni gospodinei care găteşte în mod constant şi ajunge "să-i miroasă şi sufletul a mâncărică"", tot aşa se poate întâmpla şi cu muzica. Lucrul acesta pare să înceapă să dea rezultate: doamna profesoară de pian este foarte mulţumită de evoluţia noului student şi crede că "avem un caz".

Într-un astfel de moment, nu pot să nu-i mulţumesc celui care i-a marcat copilăria foarte fragedă din chiar prima secundă în care l-a auzit (asta se întâmpla într-o perioadă în care eu mă străduiam să-l determin să asculte muzică simfonică!). Când eram în liceu, mi s-a întâmplat foarte des să merg la concertele sale, să-i vânez apariţiile discografice, să-l urmăresc prin staţiunile de pe litoral doar ca să văd ce tricouri mai poartă, adică aproape fan. Acum sunt amuzat de toate aceste amintiri, dar nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine Iris înseamnă şi Marti Popescu, şi George Adrian Ilie, Ochescu Florin (pe care îl detest tocmai pentru că a lăsat chitara din mână!) şi alţii care au trecut prin trupă sau Mihai Alexandru, Nuţu Olteanu. Sunt toţi salvaţi într-un fişier foarte drag, unul pe care îl port tot timpul cu mine. Tocmai el face legătura cu o altă viaţă a mea, una peste măsură de frumoasă şi cinic de ireversibilă. Este lumea în care puteam să stau într-o ploaie torenţială, ud până la piele, pe stadionul Dunărea din Galaţi şi să cânt "Nori de hârtie".

Ştiu că va veni o zi în care idolul va căpăta o altă înfăţişare, urmând ciclurile fireşti ale nestatorniciei omeneşti, însă, de multe ori mă gândesc cât de norocos este Cristian Minculescu să afle că a învolburat mintea şi pornirile muzicale ale unui copil neştiut de nimeni, dintr-un apartament de la etajul doi al unui bloc din Târgu Mureş. Cât de mândru ar trebui să fie dacă ar putea să vadă că sunt "valuri ce se sparg de mal, în oceanul de iubire" şi în urma sa? În plus, în fiecare zi de duminică, copilul meu îi aprinde o lumânare la biserica Sfânta Ana din Târgu Mureş, alături de alte două ale bunicilor săi. Cristi este, fără să ştie, parte din din familia noastră, iar pentru asta, noi "îi trimitem lumina”.

"Jocul nu e greu, pe ape": Bună seara prieteni!