Icrele negre nu mi-au spun niciodata prea mare lucru din punct de vedere al acceptiunii de delicatesa culinara, insa inca din copilarie am inteles ca ele sunt semnul potentei financiare care justifica trufia, dovada reusitei si justificarea unei trufii afisata ostentativ. Le-am vazut pentru prima data in casa unor prieteni ai parintilor mei, asezate pe "soldatei de paine prajita". Platoul era mereu acelasi, unul mic, din portelan chinezesc. Gazdele, mereu atente, ne indemnau mereu "macar sa gustam", mai ales pe noi, copiii.
Pot saspun ca eu nu am reusit niciodata "sa le gasesc gustul", sa ajung sa tanjesc dupa ele. Este adevarat, m-a impiedicat mereu sa depasesc acest prag si preocuparea mea de a transforma valoarea fiecarei lingurite de icre negre in lucruri pe care copilul din mine si le dorea, fara ca parintii sa si le poata permite. Asa, privindu-le prin aceasta prisma, ele ajungeau sa fie absolut dispensabile, dezgustatoare chiar.
Si acum, ajuns la varsta matura, chiar si atunci cand sint ademenit cu aceasta delicatesa am aceeasi reactie de retinere: pretul ma impiedica sa le gasesc gustul, indiferent daca trebuie sau nu sa le platesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu