O gură de apă în deșert

Dimineata, la ora la care unii inca nu au aprins focul sub ibricul de cafea, am intalnit un om pe care credeam ca il stiu si ma stie. Venea din dreapta, de pe drum fara prioritate cum s-ar spune. Mergea cu gandurile lui, cel mai probabil la lucru. Ca lunea dimineata, cu avant dar fara tragere...
Am avut contact vizual si ma asteptam la niste politeturi, niste amabilitaturi minimale, insa, am constatat ca privise prin mine, intuind poate doar pericolul unei ciocniri cu "ceva" si atat. Am facut cateva gesturi de buna revedere, fie si asa, pe fuga. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad cum odata pericolul impactului fiind dat deoparte, figura mea cautatoare nu a mai insemnat nimic, se transformase in ceva complet dispensabil, ca intr-o fotografie supraexpusa...
M-am intrebat in acele momente de cate ori mi s-o fi intamplat sa fac la fel, sa trec cu sacalele pline pe langa oameni de-ai mei, apropiati pe care nu ma asteptam sa-i intalnesc, disperati sa gaseasca iesirea din deserturile pe care le strabateau...
Poate ca nu i-as fi salvat de la nenorocirile care ii pandeau, dar sfarsitul le-ar fi fost mai putin amar daca as fi stiut, daca as fi putut ca tocmai atunci sa le mai unezesc buzele arse, sa le mai indulcesc putin agonia.
Dimineata, m-am inatlnit cu fata morgana, aproape s-o ating. Nu era doar o iluzie, insa ea nu a stiut cat imi era gura de uscata si a trecut, si-a vazut de drumul ei.
Ca o picatura de apa intr-un desert.
.