Imi amintesc foarte des vacantele copilariei, emotia cu care asteptam ziua in care mama si tata intrau in concediu, somnul iepuresc din noaptea care preceda plecarea, "Dacia" noastra albastra si sunetul radioului care ne insotea calatoriile. Niciodata bagajele nu incapeau toate in masina, trebuia sa facem selectii drastice, cu toate ca noi stateam in masina aproape ca si sardelele in conserva, iar deasupra masinii aveam celebrul portbagaj confectionat artizanal. Eram la fel ca melcii pentru plecam in vacanta cu cortul. Aveam o minigospodarie la noi, gateam, spalam, iar daca era nevoie ne "bolmojeam" ranile singuri. Eram autonomi.
Imi amintesc aceste lucruri cu imensa placere, chiar daca uneori viata la cort devenea cam dura. Parintii nostri strangeau din dinti si gaseau puterea sa zambeasca, iar noi, mult mai linistiti, eram convinsi ca ei au gasit solutia neajunsurilor si ca nu mai este decat o chestiune de timp pana se rezolva.
Apoi vedeam lucruri noi, interesante, cunosteam oameni care calatoreau ca si noi, uitam supararea veche si ii faceam loc uneia noi, daca era sa apara.
Asa ne-au aratat parintii intreaga tara, calatorind din loc in loc de campare, impartind cu noi toate cele pe care le aveam, si bune si rele, intr-un induiosator exercitiu de educatie: cunosteam frumusetile tarii, locurile importante ale simtirii romanesti, luam contact cu diferentele dintre zonele istorice, toate acestea intr-o lectie de supravietuire in grup, iar grupul era familia. Iar amintirile acestea sunt vii si acum.
Asa am invatat, putin cate putin sa fim autonomi.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu