Vine o vreme cand somnul incepe sa devina un refugiu, sa il cauti chiar si cand nu iti este foarte necesar, doar ca sa te ascunzi de toate cele care par sa te copleseasca. Profiti si de faptul ca nu visezi, sau poate ca doar nu iti mai amintesti nimic, insa diminetile iti sunt tot mai grele. Te trezesti ca si cum ar fi o pedeapsa, oftezi nedeslusit, apoi cauti sa mai furi somnul, te amgesti ca visezi ceva la care ai incetat sa mai speri. Ti-s gandurile vraiste, la fel ca viata, iar putinele dorinte care te mai mobilizeaza nu mai sunt ale tale ci ale celor care speri tu sa nu repete greselile tale. Si vin diminetile asemeni mataniilor din sirag, unele terne, altele vii. Tu stai si te intrebi unde s-au pierdut vremurile in care gandeai ca zilele sunt prea scurte, iar somnul ti se parea un lux prea mare si pe care nu ti-l permiteai?
Aproape ca niste anomalii, vin uneori si niste dimineti pornite intr-o tihna pe care o credeai deja straina, in care un gest pornit dintr-un loc pe care ochii tai nu l-au vazut niciodata, de la un om care o singura data in viata ti-a strans mana, acel singur gest simplu te face sa te scuturi, sa reincepi sa-ti doresti...
Dimineata, inainte sa simt aburul de cafea, am gasit un mesaj extrem de scurt, un e-mail aruncat peste Atlantic. Mi s-a parut ca toate necazurile pot sa se intoarca in propria-mi cutie a Pandorei si sa astepte, putin. Vreau un mic ragaz, in care sa ma minunez cum "Duios, Anda scria..."
.
