Keith Richards, like a Rolling Stone

Continuă să se rostogolească în lumea muzicală, păstrându-și sunetul chitarii sale, cea care i-a deschis orizonturile și i-a pus în valoare harul absolut special.
Cu statura sa de clasic incontestabil al instrumentului care i-a alimentat nevoile firești, dar și excesele nebunești ale unei tinereți vulcanice, Keith Richards a reușit să supraviețuiască tuturor încercărilor care i-au fost hărăzite. Geniul lui de compozitor și instrumentist fabulos a fost un perpetuu colac de salvare sosit în ultima secundă.

Cine ar fi crezut în perioada cea mai nebună a mișcării flower power, atunci când exemplele incapacității adaptării la celebritatea venită peste noapte nu mai conteneau să se succeadă? Cannabis, cocaina, opiu, heroină, LSD, morfină, sau oricare altă formă de fericire la purtător erau pe buzele tuturor tinerilor, iar Keith nu ieșea din acest tipar.

Îmi este drag, în chiar această zi, când acest Rolling Stone își celebrează aniversarea cu numărul 68, să pun la turnesol o piesă în care îi recunosc sound-ul absolut inconfundabil.

Ritm de piatra singura

Pentru ca este o zi de duminica, ne limitam sa facem testul cu "turnesol" al altei glorii a "chitarii cu patru coarde": Bill Wyman - A stone alone...

O piatra care implineste astazi saptezeci si patru de ani...

Sarbatoritii zilei

Mick Jagger si Roger Taylor sunt printre sarbatoritii zilei. Fiecare dintre ei inseamna ceva pentru noi.

Fabulosi campioni ai muzicilor noastre, La multi ani!

Pietre care se tot rostogolesc

Pozitionare: Anglia, 12 iulie, 1962.
In “Marquee Club” din Londra este anuntat un concert al unei trupe de necunoscuti. Grupul era format din Mick Jagger (voce), Keith Richards (chitară solo), Ian Stewart (pian), Brian Jones (chitară ritmică), Dick Taylor (bass) şi Tony Chapman (tobe).

Asa a inceput una dintre cele mai fabuloase intamplari muzicale din toate timpurile.

Si ca o ironie, tot ei sunt cei care canta de atata vreme….. I Can't Get No Satisfaction!

Remember - Cenaclul Flacara

In urma cu douazeci si cinci de ani,a avut loc, la Ploieşti, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autorităţile comuniste; înfiinţat la 17 septembrie 1973 şi condus vreme de 12 ani de catre poetul Adrian Păunescu, cenaclul a reprezentat un moment special în anii întunecaţi ai comunismului;Stefan Hrusca, Ducu Bertzi, Vasile Şeicaru, Alexandru Andrieş, George Nicolescu, Dinu Olarasu, Mircea Rusu sunt doat câţiva dintre artiştii români care şi-au început cariera pe scena Cenaclului Flacăra. Sunt multi cei pe care i-am uitat acum.
De curand, doua legende mondiala au concertat in Romania, Ac/Dc si Bob Dylan. In deschidere, ca o recompensa pentru intreaga lor activitate, Iris si Nicu Alifantis le-au fost partasi la evenimente.

Atunci cand eram copil, in fiecare seara de joi, ma culcam cu "tranzistorul Pescarus" sub perna. Ii ascultam pe cei care acum sunt nume grele ale muzicii romanesti si de multe ori adormeam inainte sa mai apuc sa ascult Beatles, Rolling Stones, Kiss, Judas Priest, Led Zeppelin, Janis Joplin si cate si mai cate!

Tranzistorul Pescarus era legatura mea cu o lume pe care nu speram sa o ating vreodata. Copilul meu a fost foarte aproape. A atins!

Aceasta este o istorie importanta. Multi dintre cei trecuti de prima tinerete au cantat in ploaie "pe la chindie, nori de hartie".