Am crezut mereu ca este suficient sa port cu mine un dram de bunsimt pentru ca toti cei care se intampla sa imi ajunga in preajma sa treaca, sau sa ramana la o distanta relativa, dupa caz, in ceea ce reprezinta partea din fiinta mea care poate sa fie impartita.
Da, am fost de multe ori atat de naiv incat sa cred ca atata timp cat eu nu seman cu unii dintre cei pe care soarta mi-i aducea in preajma cartela lor de proximitate nu va putea sa ofere accesul in aria mea de confort, in intimitatea care cu greu imi ajunge mie si celor cateva persoane cu adevarat dragi. M-am trezit de multe ori invadat cu brutalitate, iar eliberarea a fost mai de fiecare data dureroasa cu adevarat, generatoare de cicatrici. Cartelele lor, asemeni unei clonelor perfecte, penetreaza fara probleme orice arie, oricat de bine securizata ar fi. Ei sunt elementele viguroase care duc specia mai departe. Nimic nu le este altfel decat la indemana, nimic nu le apasa constiinta.
Am momente in care as vrea sa traiesc clipe de singuratate, sa fiu eu si cu mine, atat, dar chiar daca reusesc din cand in cand, mereu stau cu teama ca ar putea sa apara un nechemat. Defapt, cu mult mai teama imi este de cartela lui decat chiar de el: daca ii vine ideea sa o dea si altcuiva?
