Bănuțul de aur din chimir

N-am sa ma supar pentru ca ai ales sa ma vinzi, chiar inainte de a-mi cumpara increderea. N-am sa ma supar nici pentru ca ai populat talerul tau al balantei doar cu efemere contururi, forme perfecte, lipsite insa de textura simpla a constiintei.
Chiar daca ma intristez mult prea des, chiar daca simt sufletul pangarindu-se intre prea multele marsavii, nu am sa recunosc ca au fost multe momente in care mi-a lipsit dureros de concret tocmai o vorba a ta. Nu! Tu ai fost printre primii care s-au repezit sa-mi traga presul de sub picioare, tu, prietenul meu. Poate ai sa intelegi de ce am sa spun ca nu mai pot sa ma opresc din aceasta infinita cadere.
Macar a meritat? Ai pus banutul de aur la chimir?

E timpul încercărilor

Oare am sa pot sa trec cu seninatate peste dezamagirile care ma asteapta? Oare am sa pot sa accept ca multe dintre eforturile pe care le-am facut impreuna au fost in zadar?
Ma straduiesc sa plamadesc un caracter puternic, capabil sa aleaga, sa lupte din toata fiinta, sa stie sa piarda, dar mai ales sa stie sa renunte atunci cand resorturile interioare nu mai actioneaza miscate de dorinta, ci sunt prada unei inertii.
Nu cred ca toate acestea nu vor conta pentru intreg, insa trezirea dintr-un vis frumos este mereu dureros de frustranta.
Da, incerc sa ma pregatesc mereu pentru un astfel de moment, tocmai pentru ca mi-as dori sa reusesc sa-l trec cu demnitate daca ar fi sa apara, insa visul, visul inca nu-l dau... Cu mintea mea de om matur, eu stiu sigur ca doar incercand, poate exista o sansa pe care copilul sa o risipeasca la un moment dat, indiferent care ar fi motivatia. Dar ea sa existe si sa sune curat!

Caine bun si auditiile matinale

In fiecare dimineata la fel. Aceleasi miscari, mereu aceleasi imagini. Doar sunetele sunt cu fiecare zi altele. Se schimba incet, dar sigur, isi castiga cu tenacitate propriile valente ale calitatii. Da, zilnic se petrec aceste scene, eu si prietenul meu (Cainele Bun) suntem martori tacuti ai rutinei prin care un dascal daruit cu har pune din cheagul, samanta maiestriei atingerii clapelor. Noi, ascultatorii din spatele usii, mereu aceeasi, sesizam schimbarile mici dar constante.
La capatul acestor scari exista un batran pian. Departe de a-si mai pastra stralucirea de altadata, captiv intr-o camera a unui apartament de la etajul patru, el scoate an de an viitori pianisti, unii mai buni, altii mai putin, dar mai ales scoate oameni care pot intelege altfel muzica fie si numai pentru ca au ajuns sa citeasca o partitura.

Mi-s dragi aceste dimineti, oricata rutina ar putea sa incapa in ele. Ea este infinit mai mica decat speranta din sufletul meu.

Postat de pe banca aflata pe aleea Busuiocului.
.

Cartele de proximitate si intimitate

Am crezut mereu ca este suficient sa port cu mine un dram de bunsimt pentru ca toti cei care se intampla sa imi ajunga in preajma sa treaca, sau sa ramana la o distanta relativa, dupa caz, in ceea ce reprezinta partea din fiinta mea care poate sa fie impartita.
Da, am fost de multe ori atat de naiv incat sa cred ca atata timp cat eu nu seman cu unii dintre cei pe care soarta mi-i aducea in preajma cartela lor de proximitate nu va putea sa ofere accesul in aria mea de confort, in intimitatea care cu greu imi ajunge mie si celor cateva persoane cu adevarat dragi. M-am trezit de multe ori invadat cu brutalitate, iar eliberarea a fost mai de fiecare data dureroasa cu adevarat, generatoare de cicatrici. Cartelele lor, asemeni unei clonelor perfecte, penetreaza fara probleme orice arie, oricat de bine securizata ar fi. Ei sunt elementele viguroase care duc specia mai departe. Nimic nu le este altfel decat la indemana, nimic nu le apasa constiinta.
Am momente in care as vrea sa traiesc clipe de singuratate, sa fiu eu si cu mine, atat, dar chiar daca reusesc din cand in cand, mereu stau cu teama ca ar putea sa apara un nechemat. Defapt, cu mult mai teama imi este de cartela lui decat chiar de el: daca ii vine ideea sa o dea si altcuiva?

Printre instrumentele restaurate ale lutierului Simon

Ne-a fost dat sa patrundem in atelierul unui om pe care Dumnezeu l-a daruit cu harul fauririi cutiilor de rezonanta ale sufletelor celor care deprind mestesugul potrivirii sunetelor. Aparent mic, pe masura ce sederea noastra se prelungea si aveam tihna studiului fiecarui colt din atelier, acest loc in care se nasc instrumentele muzicale isi arata cu adevarat densitatea proprie, isi demonstra propria incarcatura artistica. Da, artistica in cel mai concret sens al cuvantului, pentru ca trebuie sa ajungi sa ai o relatie extrem de speciala cu lemnul, sa-i simti fiecare fibra, daca vrei ca numele tau, al mestesugarului, sa devina renume, eticheta ta sa fie garantia calitatii de netagaduit.
Cu toate acestea, desi nasterea unui intrument muzical este in sine un spectacol fabulos, pentru noi a fost cu mult mai impresionant sa asistam la restaurarea unei viori foarte veche, sa fedem o parte dintre fazele pe care lutierul le parcurge in incercarea sa de a reda sunetul si stralucirea unui instrument muzical pentru care scurgerea timpului a fost dramatica. Cu incredibila rabdare, chiar cu tenacitate, lutierul stie sa intoarca soarta acestor cutii de lemn, oblojindu-le ranile. Sa vezi un instrument care vine spart in cateva locuri, avand un sunet dogit, parand mai degraba potrivit pentru a ajunge in soba alaturi de carbuni, este cu siguranta apasator. Chiar si incercarea unui specialist pare o tentativa usor caraghioasa. Si totusi, carpind cu mici aschii ranile lemnului, completand scapari aproape invizibile ale celui care a construit-o, lutierul reuseste minunea restaurarii vechii viori, iar povestea poate merge mai departe in sunet care sa bucure spiritul. Mestesug intre mestesugurile daruite de la Dumnezeu.

Cititorul

Este imaginea care mi-a uns sufletul in aceasta dimineata de duminica. Am simtit bucurie retinuta, dar temeinica. Bucurie venita din strafunduri, din structura cea mai intima a sufletului meu de parinte. Oare o fi sa am parte ca aceasta bucurie sa devina una de zi cu zi?

Aceasta intamplare, simpla, dar plina de semnificatii, s-a petrecut firesc, fara nicio interventie. Am fost doar un observator, adevarat, unul extrem de fericit.
Copilul meu nu stie sa citeasca, dar pare sa fie copt pentru o noua etapa din viata sa.
A venit vremea literelor, apoi a cuvintelor silabisite cu tenacitate.
Da, inca o data in viata mea, "A-na a-re me-re".
.