Am citit în aceste zile două postări despre familie, despre curăţenie şi aspiraţii obişnuite, despre oameni care îşi consumă trecerea mai bine sau mai rău, despre oameni care reuşesc să treacă prin talazurile vieţii sau alţii care se usucă pe picioare, încă de tineri. Nu am ştiut în care dintre ele să-mi regăsesc familia, în povestea pe care o spune Mana, sau în cea a Melaniei? Fiecare dintre ele sunt momente din viaţa mea reală, fiecare în parte îmi scoate în faţa ochilor pe cei care nu mai pot să-i văd decât cu ochii minţii, atunci când îmi lipsesc. Iar asta nu se intâmplă chiar rar.
Ieri am fost martorii unui final de drum. Copacul de peste drum de blocul nostru a căzut pradă furtunii din noaptea precedentă, dar numai după ce aceasta şi-a încheiat răfuială şi s-a mutat în alte părţi ale ţării. Ieri, puţin după ora prânzului, liniştea relativă care s-a instalat după ce mai toate familiile s-or fi ridicat de la masa de prânz a fost întreruptă de un sunet înfundat, urmat de un foşnet de frunze răscolite. Aşa, simplu, fără nimic festiv, a murit copacul. Fiind sfârşit de săptămână, nimeni nu s-a apucat de cele lumeşti pentru cel căzut la ora de tihnă. Poate că, peste câteva zile, într-un gest altruist, cineva va sădi un pui care să înlocuiască pentru viitor, copacul, iar povestea va merge mai departe.
