Fiecare parinte orbeste! Nu mai are ochi decat pentru propria odrasla, cea care devine "buricul pamantului". Tot ce face ea este incarcat de sensuri ascunse, de inteligenta eruptiva, contagioasa. Am facut acest
intro pentru ca vreau sa ma laud, iar!
Pentru ca ieri batea vantul atunci cand ne-am intors de la gradinita, am abandonat tricicleta chiar acolo si am venit pe jos. Pe cale de consecinta, astazi dimineata, am fost nevoiti sa repetam isprava, in sens invers. Desi nu incurajez copilul spre solutiile comode, astazi am cedat si l-am luat pe umeri, putin inainte de a ajunge la gradinita. Imediat ce s-a vazut sus, a deschis larg mainile si a inceput sa cante
"pamantul cuprind, lumea e toata a mea, nu las nimic neatins....". Nu am stiut daca sa ma bucur sau sa ma sperii. Oare sa mocneasca in el, deja, dorinta de a zbura. Oare incepe sa sparga cochilia pe care eu ma straduiesc sa o apar. Binenteles, sansele mai mari ar fi ca intamplarea sa se datoreze unei intamplari, dar, totusi, aceste episoade se tot inmultesc.
Ajunsi la gradinita, ovonene (educatoarea) mi-a mai dat un motiv de bucurie:ca Stefan este tot mai atent si mai aplicat in tot ceea ce face; ca se cunoaste tot mai putin ca este cel mai mic din grupa (unii merg in curand la scoala); ca atunci cand se apuca de ceva nu il mai perturba nimic din ceea ce este in jur, etc, etc, etc. Imi place sa cred ca nu imi spune asta din dorinta de a fi amabila.
Poate ca pentru multa lume este plictisitor ceea ce am povestit, insa, peste ani, poate chiar Stefan o sa treaca pe aici si o sa inteleaga cat de usor poti sa-l faci pe un parinte fericit. In aceasta dimineata, indemnat de catre copilul meu, si eu am simtit ca "pamantul cuprind"...
