Soarele s-a dus la bubu

Zilele trecute a făcut un desen, în secret. Atunci când am vrut să mă apropii și să văd la ce anume se trudește m-a alungat cu foarte mare hotărâre iar eu m-am conformat. Mai târziu m-a chemat și mi l-a arătat, apoi mi-a explicat ce a desenat: "Un copil cu tricou verde merge la biserica de lângă nuc pentru că bate clopotul așa de tare încât păsările s-au ridicat și zboară ca nebunele”.

Seara, soarele care era desenat cu un marker galben nu se mai vedea la lumina artificială, așa că a urmat întrebarea firească: "Unde a dispărut soarele?” Câteva secunde nu am știut ce să-i răspund, apoi mi-a venit cea mai bună idee: "soarele s-a dus să facă bubu (un fel de somn), ceea ce ar trebui să facem și noi”.

Și am mers la culcare atât de firesc încât părea că suntem tot intr-o poveste.
.

La drum cu Thomas

Oraşul nostru are un loc de joacă extraordinar de ofertant pentru copiii care doresc să îşi cheltuiască energia. Este o plăcere să mergem la a€œPlatou” pentru câte o şedinţă de desfătare între toate tentaţiile unui parc de distracţie pentru micuţi, sau pentru o plimbare prin grădina zoologică a oraşului. Cu toate acestea, fără să mai existe nici cel mai mic dubiu, fascinaţia acestui loc vine mai ales din posibilitatea de a face o plimbare cu un trenuleţ care vine direct dintr-o poveste: Thomas. Acest personaj ne-a fermecat multe dintre serile copilăriei crude, neîntinată.



Pentru un matur, trenuleţul este o simplă fieroaica, meschin de banală.
Pentru copilul meu este sursa unor subtilităţi greu de imaginat, pentru că acolo povestea coboară direct în viaţa reală. Acolo poţi să te plimbi cu trenuleţul care vine dintr-un basm simplu si frumos.

Cu toate acestea, noi nu am reuşit să facem nici măcar o călătorie cu un tren real.

Tempera

Astăzi, în timp ce priveam copilul m-a chinuit un gând pe care îl port cu mine de ani de zile.
Desenul este un amalgam de gânduri, nu toate ale tale, aşezate pe o hârtie care să le încapă întreaga devălmăşie:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un punct roşu la răsărit: soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

Aşa pornea una dintre poveştile care mi-au fermecat copilăria. Defapt, cred că nici măcar nu era decât pentru mine o poveste pe care mi-am făurit-o singur doar auzind compunerea unei fetiţe dintr-o clasă mai mare. Fusese şi ea eleva învăţătoarei noastre iar aceasta ne-o dădea mereu drept exemplu, ne arată lucrările ei şi ne îndemna să ne străduim să fim la fel ca ea. Într-un fel, aproape că se putea spune că făcea parte din clasa noastră, doar că nu era trecută în catalog.

Nu îmi mai amintesc aproape nimic despre motivul pentru care soarele acela topit a reuşit să îşi găsească un loc al lui în mintea mea, dar pot să spun că în aproape toate desenele copilăriei mele exista şi un soare chinuitor de roşu, sfredelitor pentru orice retină care îi devenea vremelnică oglindă. De fiecare dată, aceasta era culoarea care se termina prima.

Iar roşul a fost roşu până într-o zi, în care învăţătoarea ne-a vorbit din nou despre fetiţa model. Avea lacrimi în ochi şi ne citea din nou dintr-un caiet pe care îl păstrase.

A fost ziua în care soarele s-a topit şi a curs în pământ.

Poveşti trăite - Ziua pălăriei

.
Se dedică lui Antoine de Saint-Exupéry, în chiar ziua lui de naştere.



"Când aveam şase ani, am văzut odată o minunată poză într-o carte despre Pădurea Virgină care se numea Poveşti Trăite. Înfăţişa un şarpe boa care înghiţea un animal sălbatic. Iată copia desenului:


Se spunea în carte: Şerpii boa îşi înghit prăda întreagă, fără s-o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm vreme de şase luni cât îşi fac digestia.
M-am gândit mult atunci la aventurile din junglă şi, la rându-mi, am izbutit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen. Desenul meu numărul 1. El arată aşa:
Mi-am arătat capodopera oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi speria.
Ei mi-au răspuns:
- De ce ne-ar speria o pălărie?
Desenul meu nu înfăţişa o pălărie. El înfăţişa un şarpe boa care înghiţise un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, pentru ca oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie mereu de explicaţii. Desenul meu numărul 2 arată astfel:


Oamenii mari m-au sfătuit să las deoparte desenele ......."

.

Concentrare

De multe ori se întâmplă ca atunci când se apucă să deseneze să dispară orice în jur, să se comprime timpul iar sunetele să contopească într-unul singur, acela al creionului care alunecă pe hârtie... şi atunci, chiar şi cea mai mare coală din lume este neîncăpătoare pentru atâta imaginaţie câtă se revarsă către ea.

Părintele copilului mereu surâzător

În urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea în care eram liceean, mi se întâmpla foarte des să mă întâlnesc în apropierea şcolii cu un tandem care mi se părea ciudat: un copil permanent surâzător, însoţit de un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât eram eu atunci. Ceea ce mă intriga, aproape de fiecare dată, era faptul că amândoi aveau mâinile şi hainele mânjite cu cretă de mai multe culori. Cu toate acestea, îi priveam cu fascinaţie cum se întreceau în a face desene cât mai multe, cât mai mari, cât mai frumoase. Întrecerile lor făceau ca trotuarul străzii "Regiment 11 Siret" să fie un covor colorat peste care treceau zilnic paşii riveranilor. Iar întrecerile deveneau tot mai înverşunate cu fiecare ploaie care aducea "pânze noi".



Anul trecut, am fost prin Galaţi şi am ajuns şi pe acea stradă. Părintele copilului mereu surâzător stătea singur pe o bancă şi privea în gol, spre parcul grădinii botanice. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că şi de această dată avea urme de cretă pe haine. Am parcat şi l-am urmărit preţ de câteva minute. Avea aerul unei linişti care venea din interior.
După foarte puţin timp, un părinte însoţit de copilul său s-au oprit şi au intrat în conversaţie, tot cu zâmbetul pe buze. La un moment dat, ca un răspuns al întrebărilor mele, părintele copilului mereu surâzător a scos din buzunar o bucată de cretă şi i-a dat-o copilului, apoi şi-a continuat conversaţia cu tatăl mogâldeţei care s-a şi apucat de mâzgălit.

Câteva luni mai târziu, printr-un joc al hazardului, am aflat despre copilul mereu surâzător că ar trăi peste ocean, după ce şi-a terminat studiile la o universitate râvnită şi de către bogătani, beneficiind de o bursă de merit. Şi am mai aflat că ar fi pictor cu expoziţii personale şi tablouri vândute.

Acasă, părintele copilului mereu surâzător priveşte în gol, având bucuria pe chip şi culorile în suflet: aventura lui de pe simezele de asfalt s-a incheiat. S-a întors la meseria care i-a dat posibilitatea de a avea mereu o pâine pe masă, aceea de zugrav.

Desen la doua maini

Initial, ma gandisem sa postez fotografia fara cuvinte. Insa nu am rezistat tentatiei. Normal ca orice as spune, tot o banalitate ramane.


Si cu toate acestea, va arat tuturor celor care popositi pe aici, cat de usor poti sa ai momente de fericire: copilul incearca sa deseneze, simultan, cu ambele maini; in fiecare dintre cele doua manute, creionul sta aproape firesc; concentrarea cu care urmareste rezultatele arata ca nu este o intamplare; nu este pentru prima data cand face asta.


Si atunci simt ca "tot zbor".