Primul antrenament

Coincidenta este de cele mai multe ori asemeni ursitoarei, te face sa lupti cu si mai mare inversunare pentru ceea ce iti doresti, sau poate sa te arunce in bratele fatalismului cronic, al unei deznadejdi programata.

La un an distanta de la unul dintre momentele de mare glorie ale echipei pe care o iubim, s-a petrecut un eveniment important al dezvoltarii personale: primul antrenament la fotbal si acceptarea intr-o grupa de copiii cu un an mai mare. Imbucurator este faptul ca, inca din primele clipe, micul meu fotbalist a fost in largul sau, fara inhibitii, curajos si inspirat. L-am privit cu mare atentie si mi-am dat seama ca sportul acesta ii place, ca isi doreste sa ii depaseasca pe toti ceilalti copii, ca se consuma la fiecare nereusita. Acum stiu sigur, am un luptator cu care in scurt timp am sa ma mandresc.

Poate ca peste ani am sa imi amintesc cu emotie despre aceasta intamplare simpla... am dus de mana un copil la primul sau antrenament. Eu cred ca nu-i putin.
.

Mingea

Intreaga copilarie mi-a fost marcata de un film pe care l-am vazut si inteles, poate, mult prea devreme: "Mingea" in regia lui Andrei Blaier. Imi amintesc foarte bine si acum cat de intrigat eram de atmosfera apasatoare, de tristetea care razbatea din fiecare cadru, o tristete indusa independent de poveste.
Mi-a ramas in minte ardoarea cu care copilul din film isi dorea o minge de piele, transformand viata tatalui sau intr-un calvar cu mult mai greu de suportat decat saracia careia trebuia sa-i faca fata. In final, parintele, dezamagit de toate nereusitele sale in a-si gasi o slujba, ajunge sa isi vanda singurul palton pe care il avea si trebuie sa infrunte iarna acoperindu-si trupul bolnav doar cu o haina subtire. Pentru ca drama sa fie si mai mare, nici chiar acest gest nu este suficient, fatalitatea lovind din nou, nemilos: ramane si fara acesti bani. Imi amintesc clar, vazandu-i suferinta cu care se intorcea acasa si punea capul in pamant, plangand pe furis, nemaiavand curaj nici macar sa-i ii raspunda copilului care numara zilele pana cand i se promisese ca o va avea.

Privesc chiar acum una dintre mingile cu care ne antrenam aproape zilnic. Este aproape distrusa, traindu-si ultimele zile. In scurt timp nu va mai fi decat un obiect dispensabil, lasand in urma sa atat de multe amintiri, unele dintre ele nespus de dragi....

Stau si privesc aceasta minge (aproape de nerecunoscut!), timp in care imi amintesc socul pe care l-am avut in finalul filmului lui Andrei Blaier. Copilul ajunge sa primeasca mingea pe care si-o dorea, insa abia atunci ni se arata amanuntul care schimba toate sensurile povestii: ultimele cadre ale filmului ne arata picioarele protezate, incapabile sa sustina trupul firav...