Ședință tehnică - ACS Speranta

Speranta este unul dintre cele mai frumoase dintre cuvintele care pot fi asociate cu un proiect dedicat educarii copiilor, indiferent de scopul concret pe care si-l propune. Ce nume mai potrivit ai putea sa gasesti care sa descrie mai fidel sentimentul pe care il ai atunci cand te decizi sa il duci, de mana, la primul antrenament, la primul meci oficial. Dar atunci cand tu, parintele de pe margine, alergi ca sa ii ingrijesti rana primei accidentari, sa-i stergi primele lacrimi de durere, sau doar de ciuda penru prima infrangere.
Toate acestea, dar si altele, sunt visele pe care parintele le aduna intr-un balon de sapun, fara sa-i pese de fragilitatea lui. El spera si se lupta pentru ca puiul lui sa capete puterile de a razbuna toate neimplinirile de care a avut parte, meritate sau nu.
Dar, inainte de toate, de glorie si implinire materiala, speranta se leaga si de atmosfera din cadrul echipei, de conditiile creeate pentru nesterea unor viitoare caractere, ale unor prietenii care sa infrunte timpurile...
Imi este drag de fiecare data cand il vad pe antrenor cum incepe fiecare antrenament, foarte serios, cu o sedinta tehnica. Printre ei sunt viitorii campioni, nu trebuie decat sa-i asteptam, fara sa ne pierdem... "Speranta".

Primul antrenament

Coincidenta este de cele mai multe ori asemeni ursitoarei, te face sa lupti cu si mai mare inversunare pentru ceea ce iti doresti, sau poate sa te arunce in bratele fatalismului cronic, al unei deznadejdi programata.

La un an distanta de la unul dintre momentele de mare glorie ale echipei pe care o iubim, s-a petrecut un eveniment important al dezvoltarii personale: primul antrenament la fotbal si acceptarea intr-o grupa de copiii cu un an mai mare. Imbucurator este faptul ca, inca din primele clipe, micul meu fotbalist a fost in largul sau, fara inhibitii, curajos si inspirat. L-am privit cu mare atentie si mi-am dat seama ca sportul acesta ii place, ca isi doreste sa ii depaseasca pe toti ceilalti copii, ca se consuma la fiecare nereusita. Acum stiu sigur, am un luptator cu care in scurt timp am sa ma mandresc.

Poate ca peste ani am sa imi amintesc cu emotie despre aceasta intamplare simpla... am dus de mana un copil la primul sau antrenament. Eu cred ca nu-i putin.
.

Zâmbărețul din farfurie sau "ou-ochi"

Scriu si ma amuz. In spatele meu, la mica distanta, discutia este in toi.
Copilul, prin nepregatit, discuta cu gustarea lui, zambaretul din farfurie.
O simpla gustare, un ou perpelit in tigaia uscata, pe o pudra de sare marunt macinata a transformat dimineata intr-un prilej de bucurie sincera, nedisimulata.
Toate acestea au fost urmarea unui moment de inspiratie in care cateva fasii de gogosar si o frunzulita de patrunjel au schimbat fata unui banal "ou-ochi"

Gustarea-i gata, putem sa pornim la joaca, tot cu zambetul pe buze.

Pole position

Era una dintre cele mai toride dintre zilele pe care le-am petrecut la Galati. Am mers impreuna in parcul in care mergeam foarte des pe vremea cand eram licean. Acolo am trait multe dintre momentele pe care mi le amintesc cu mare placere, dar mai ales imi amintesc cum treceam il strabateam grabit in fiecare dimineata, in drumul spre scoala.

Am fost foarte mirat sa constat ca apoape nimic nu s-a schimbat in interiorul sau, inafara de arborii cu mult mai semeti acum. Acolo, in interiorul acelorasi garduri, sfidand parca frenezia invadarii beznetice a spatiilor comerciale incropite peste noapte, acolo am simtit o ramasita din izul anilor pe care i-am lasat in urma, demult.

Ceea ce m-a intristat insa cel mai mult a fost faptul ca "tabla de sah" pe care am regasit-o in centrul acestui parc a ramas fara piesele de jumatate de stat de om, iar in chiar mijlocul ei a aparut infipta in beton o teava asemanatoare unui catarg caraghios. Daca in cazul pieselor de sah mi-a fost foarte clar ca in nebunia generala generata de pretul mereu crescator al fierului vechi, unii i-au gasit cu totul alta intrebuintare, pentru teava implantata in tabla de sah, oricat am incercat, nu am putut sa gasesc un rost acestei aparitii.

"Oraselul copiilor" din Galati, pentru ca asa se numea pe vremea in care strangeam ploaia in plete si credeam ca sunt nemuritor, isi duce discret povestea mai departe...

Noi, simpli trecatori prin acest colt uitat de timp, am intrat intr-un circuit ad-hoc al aducerilor aminte, de aceasta data din pole position.

Galati, Masita Shop

Vacanta petrecuta la Galati a fost un prilej foarte bun de a cunoaste orasul, de a vedea locuri prin care si copilaria mea si-a consumat momentele sale de curiozitate, incantare sau tristete pasagera. Nu cred ca mai exista vreo sansa de a ajunge sa locuim acolo, dar chiar si asa, simt o mare impacare atunci cand imi vad fiul simtindu-se atat de bine si acolo, adaptandu-se ca intr-un al doilea sau mediu familiar.

In plimbarile zilnice, aproape fara exceptie, unul dintre momentele savurate la maxim era vizita in magazinul deschis de reprezentanta Masita Romania. Asa cum era de asteptat, in acest loc Otelul inca mai este campioana, majoritatea materialelor incercand sa readuca in memoria celor care ii trec pragul un capitol de glorioasa istorie sportiva locala. Chiar daca eu nu sint foarte incantat de marketingul agresiv, nu pot sa nu accept ca la varsta copilariei toate aceste insemne au alte valori, produc trairi care pot declansa pasiuni ulterioare.

Una peste alta, Masita Shop a fost un loc in care zambetul ne-a fost sincer, chiar daca in Champions League nu mai suntem decat in amintire.
.

O conversatie usoara, in amurg

Spre seara, dupa ce muncim mingea de ne trec toate sudorile, mergem pe malul Dunarii, printre pescari, ca sa urmarim cu se urmaresc soarele cu luna, prilej prilej pentru o conversatie foarte usoara, ca dupa o zi caniculara in care si colbului ii este lene sa se mai ridice in vant...

Miercurea fără cuvinte - amintirea unei zile altfel

Stadionul Otelul Galati, 29 aprilie 2012 Stefan, alaturi de Liviu Antal.

Două numere 8

Am plecat dimineata din Targu Mures cu autocarul galeriei echipei FCM. Nu cunosteam pe nimeni si nici invers, desi noi am mai fost la stadion, uneori chiar in mijlocul lor. Drumul a fost lung, cu pauze multe si lungi, reusind sa ajungem cu doar cateva minute inainte de inceprea partidei. Din cauza masurilor de securitate, am fost nevoiti sa parcam intr-o zona destul de indepartata de zona oficiala a clubului si deci de tunelul de acces in teren. Inspiratia m-a facut sa il echipez pe micul meu fotbalist inca din autocar, in ciuda faptului ca ma simteam vinovat fata de ceilalti pasageri, insa acest lucru s-a dovedit hotarator: a reusit sa intre in teren, de mana cu Liviu Antal, cel pe care si l-a ales ca model. Daca mai punem la socoteala si faptul ca numarul 8 cel mare i-a daruit numarului 8 cel mic un tricou oficial personalizat al otelarilor, varianta pe care producatorul de materiale sportive Masita le realizat pentru participarea in Champions League, atunci reusita nu mai poate fi pusa la indoiala. La finalul meciului, micul fotbalist a plans cu lacrimi adevarate pentru ca nu a invins Otelul Galati. Spre cinstea lor, cei care au sarit sa-l consoleze au fost tocmai cei din galeria FCM Targu Mures, o mana de oameni inimosi despre care fotograful Sorin Pana a tinut sa imi spuna ca foarte rar a mai vazut oameni atat de civilizati intr-o peluza. Poate ca asa, fotbalul o sa il cheme spre el, dar in felul acela frumos si curat, in care jocul este pe primul loc, iar avantajele vin la pachet, in care parerea tribunei si stima de sine sunt cele mai importante.

Şcoala altfel - la gradina zoologica

Toate bune si frumoase. Cu catel si cu purcel, toata grupa buburuzelor s-a pornit catre Platoul Cornesti,locul in care se afla gradina zoologica din Targu Mures, cu intentia de a bifa inca o actiune reusita in cadrul proiectului "Scoala altfel".

Odata ajunsi pe platoul Cornesti am constatat ca intentiile laudabile sunt uneori umbrite de faptul ca punerea lor in aplicare se face fara sa se tina cont de amanunte, insa tocmai ele sunt cele care pot sa compromita definitiv si cea mai interesanta, mai buna idee.
Tinand cont de faptul ca toate unitatile de invatamant din oras fac aceleasi lucruri simultan,era de asteptat ca afluenta copiilor sa fie una deloc de neglijat. Oricare dintre alei erau aglomerate, iar la intrarea in gradina zoologica se forma in mod constant o coada deloc mica. Sincer, am fost mirat de faptul ca administratorii nu au gasit de cuviinta ca in aceste zile sa lase intrarea libera, sau sa introduca o taxa de grup.

Una peste alta, experienta ramane una interesanta, in care ideea de "scoala altfel" isi gaseste justificarea, mai ales ca ne-a ajutat si vremea. Dupa ce in cursul diminetii am avut parte de o ploaie marunta, la ora la care am ajuns in gradina zoologica soarele isi aratase deja fata.
.

Ce rămâne dintr-o bucurie simplă

La două zile distanță de repetiția de la grădiniță, am organizat și marea petrecere a zilei de naștere, la locul de joacă la care am sărbătorit și în anteriorii doi ani.
Totul a fost așa cum am plănuit, așa cum ne-am dorit, iar veselia tuturor invitaților care ne-au onorat invitația a fost garanția reușitei.

Astăzi dimineață, după un somn bun, prima grijă a sărbătoritului a fost să ceară din nou să deseneze "ceva”. Încă o dată, s-a dovedit că mintea unui copil este un univers cu adevărat fabulos: "Am desenat ziua mea.”

Autoportret

Am zburat

De patru ani şi jumătate vieţuim meschin într-un cartier din Târgu Mureş, pe numele lui Tudor, din care mai evadăm din când în când, spre destinaţii accidentale. Poate că mai des ni se întâmplă să fugim într-o oază de linişte, dar albia noastră se află tot în aria minusculă a cartierului din partea de sud a oraşului....

Ieri, speranţele ascunse cu care am mers la ziua porţilor deschise zborului s-au împlinit: am zburat peste majoritatea traseelor noastre zilnice, săptămânale, lunare, anuale ....

În câteva minute, ne-am văzut viaţa , sub forma unor contururi din care poate că numai noi am înţelege care le sunt rosturile.

Şi totuşi, noi am zburat! Am zburat!

La popas

Ne-am întors de patru zile, cu zeci de poveşti care ar merita un loc în acest jurnal al creşterii unui copil. Am călătorit mult şi cu folos, am reuşit să trecem testul îndepărtării de casă şi de cei care fac parte din universul nostru cotidian fără probleme, am cunoscut oameni şi locuri noi.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că timpul nu ne-a lipsit, nu am mai scris nimic pe acest blog. Un soi de letargie bolnăvicioasă, o oboseală greu de descris fac imposibilă mobilizarea. Oare cât poate să dureze această lene sistemică?

Deocamdată suntem la popas şi ne este bine aşteptând plutirea!

Grădina publică Galaţi

Ne-am început ziua în Grădina Publică din Galaţi, cu o bună dispoziţie greu de explicat, chiar dacă fântână arteziană era cu adevărat spectaculoasă, dar şi racoroasă. Ne-am învârtit în jurul ei, urmărind boarea racoroasă pe care o răspândea în funcţie de felul în care adia vântul.



Am rătăcit puţin şi pe aleiile răcoroase ale vechiului parc, dar nimic nu a mai avut vreo şansa de a se ridica la nivelul bucuriei provocate de imensa ţâşnitoare.



Galaţiul are farmecul sau aparte, doar că trebuie căutat, descoperit.
Cu puţin noroc, mâine o să facem o plimbare pe Dunăre, cu o barcă uşoară, cu motor.

Apoi, mai vedem ce oportunităţi mai pot să apăra.

Cine te cheamă şi cine revine?

Valul ce se sparge de mal
Într-o mare de iubire
Te-aşteaptă acum din nou să vii!

Marea e un carnaval
Nu ştiu ce te mai reţine
Aripi de apă vin spre tine!

Cine te cheamă şi cine revine?
Cine te-ndeamnă cu braţele pline?
Cu braţele pline, e lângă tine
Şi-ncearcă să smulgă destine!

(Valuri - Iris)

De serviciu la bufet

Mi s-a întâmplat de multe ori să călătoresc prin ţară şi să mă cazez prin diverse locuri, unele mai bune, altele mai rele. În majoritatea locurilor am întâlnit însă bufetul suedez, invenţie a unor marketeri capabili să scoată încă o fărâmă de profit şi din faptul că respiri mai adânc.

Ceea ce vreau să povestesc însă este legat de porumbeii din parcul Super, locul în care mergem în fiecare dimineaţă, după lecţia de pian, ca să le servim micul dejun: firimituri pe care le cerem de la magazinul de pâine din zonă, pe care le aşezam cu mare atenţie şi dărnicie pe caldarâm...

Masă este servită iar porumbeii pot să coboare...

Povestea de seară pentru micuţi

Cât de captivantă poate fi o poveste încât "sa citesti” înainte de culcare, în ciuda faptului că nu cunoşti literele? Dar să mai şi comentezi...?!?!?!

Scena s-a petrecut în urmă cu o oră, iar cititorul este un mic vrăjitor. Numai el cunoaşte secretul: Concentrarea face diferenţa, apoi... somn.

Another breacking news about us

În această dimineaţă (a câtă oară?) mi s-au umezit ochii atunci când am cumpărat ziarul local (zi-de-zi.ro) şi am văzut articolul scris de către doamna Erika Mărginean despre serbarea de sfârşit de an.

Mi-am dat seama încă o dată cât de bogat sunt, privind cu ochii altora spre lucrurile simple ale vieţii noastre, iar asta m-a făcut să simt fiorul unui "another breaking news about us”.

Şerpaş pe cărările închise

Am mers adesea pe cărări încurcate, care nu păreau să ducă nicăieri, care mergeau spre desişuri greu de pătruns şi care se întretăiau cu altele şi mai tenebroase, pe care nici lumina nu reuşea să le pătrundă.

Dintre multele cărări pe care am rătăcit, unele au fost dragi sufletului meu şi le-am străbătut cu inima împăcată, cu sufletul deschis. Multe dintre ele mi-au lipsit din prima clipă în care le-am pierdut, iar unele îmi provoacă o durere aproape fizică atunci când le caut, fie şi numai cu gândul.

Mai puţine sunt acelea pe lângă care se întâmplă să mai ajung uneori, să le zăresc atât de aproape şi atât de cunoscute. Şi chiar dacă ar ajunge doar un pas, iar ele m-ar chema asemeni sirenelor care îl ademeneau pe Ulysse, cărările acestea rămân închise tocmai datorită amintirilor a căror strălucire nu aş vrea să o pierd.

Asemeni unor globuri din pomul de iarnă, amintirile acestea stau rânduite în mintea mea, fragile şi puţin prăfuite. Eu trec pe lângă cărările închise privindu-le ca pe nişte nestemate ale căror valoare doar eu o înţeleg.

Fotografia aceasta este făcută de către fiul meu, cel care închide aproape toate cărările mele în timp ce deschide propriile cărări. Pe o parte dintre ele încep să le cunosc şi eu, alături de el, simplu şerpaş al ascensiunii sale.

Vedetele Realitatea TV

Încet, încet, reuşim să atragem atenţia asupra unora dintre proiectele noastre, fără să agresăm, fără să ne punem ţărâna în cap, ci doar păstrându-ne calea noastră. Mâine, chiar de ziua copilului, se pare că avem şansa popularizării proiectului nostru pe care l-am denumit "cartonul umblător" la Realitatea TV. În această dimineaţă am primit vizita reporterilor acestei televiziuni de ştiri, ocazie cu care am vorbit despre cărţile poştale care ne-au venit până acum, despre scrisul de mână, despre oameni care au reuşit să ne uimească prin felul în care au înţeles să ne sprijine.

Bineînţeles că emoţiile nu ne-au lăsat să fim brilianţi, să fructificăm la maxim această oportunitate de PR, însă, cu puţin noroc, tot stângăciile noastre ar putea să mărească farmecul poveştii, pentru că povestea este cea care merge cel mai repede la inimile oamenilor. Restul sunt amănunte care se pierd în urmă.
Cu această ocazie, ne-am amintit şi de prima noastră apariţie TV, insă aceasta este o cu totul altă poveste.