
Ani în șir am luat parte la culesul viilor bunicilor mei, apoi pe cele ale "întregului popor" (în practica agricolă din liceu), mai târziu pe cele ale noilor mei bunici, cei dobândiți...
Îmi este dor de serile acelea în care cădeam frânt de oboseală, lipicios din cap și până în călcâie de la poama prelinsă din coșurile de nuiele în care o culegeam. Sigur, acum văd altfel rosturile, sânt mult mai tentat să prețuiesc simbolurile fiecărei întâmplări ale acestui ritual.
Bunicul meu și-a iubit toate roadele și a știut să păstreze sărbătoarea fiecărei zile a culesului. Erau zilele în care oamenii făceau semnul crucii cu mare evlavie, își plănuiau (atât cât puteau) viețile lor anoste.
Bunicul meu, Palade Butuman din Chiraftei, a fost un om pe care viața la chinuit, i-a furat tinerețea. Întâi războiul, apoi pușcăria pentru că era chiabur, apoi viața de ceapist.
Lui, bunicului meu, îi datorez multe dintre lecțiile de viață care mi-au venit atunci când trebuia, servite mereu cu câte o poveste, poate chiar fabricate. Avea de crescut un moștenitor, iar eu sânt una dintre recoltele sale lăsate neculese.
.