O vulpe roșie pe zăpadă

În drumul nostru către Idrifaia, de multe ori avem șansa să întâlnim rămășițele unei faune aflată într-un implacabil proces de descompunere. Amintirile bătrânilor legate de felul în care hăituiau vânatul încep să treacă din ce în ce mai mult în zona poveștilor dintr-o altă lume, una în care echilibrul numeric dintre vânat și vânător era încă stabil, iar lanțul trofic își avea regulile lui simple, în care excesele nu își aveau locul.

Duminica trecută străbăteam drumul care ne duce la bunici printre ogoarele albite de zăpada. La un moment dat, la câțiva metri de marginea drumului am zărit un puct roșu mișcător. O vulpe se întorcea din sat, cam fără tragere de inimă, privind mai tot timpul înapoi. Probabil că foamea o chemase în sat, însă era clar, dăduse ocolul fără folos.

Am privit-o și am fotografiat-o până s-a îndepărtat. Am dicutat și despre alte animale sălbatice pe care am avut ocazia să le mai întâlnim în zonă, apoi ne-am întors la bucuriile derdelușului din Idrifaia. În urmă a rămas o vulpe roșie pe zăpadă.
.

Frățiorul

Se întâmplă din când în când să mai scot din sertar fotografiile pe care l-am adunat de-a lungul timpului, să le privesc tăcut și să mă las în voia unor amintiri dragi. Chiar dacă unele poartă cu ele un iz de tristețe, aceste cartoane îngălbenite îmi sunt de cele mai multe ori un balsam pentru dezamăgirile cotidiene.

În urmă cu patruzeci de ani, în curtea casei bunicilor de la Chiraftei, se așeza pe o pelicula de celuloid un moment banal: doi frați pozau pentru a face mai ușoare viitoarele aduceri aminte.

Privindu-i pe cei doi copii din fotografie, de fiecare dată îmi amintesc și despre o parte dintre personajele care mi-au populat copilăria, unele dintre ele reușind să îmi lase imagini imposibil de șters. Chipurile lor, deși prea puțin salvate în fotografii, și-au păstrat pe veci un loc în sufletul meu.

Patruzeci de ani. Patruzeci și un pic!

Recoltele lăsate neculese

Ani în șir am luat parte la culesul viilor bunicilor mei, apoi pe cele ale "întregului popor" (în practica agricolă din liceu), mai târziu pe cele ale noilor mei bunici, cei dobândiți...

Îmi este dor de serile acelea în care cădeam frânt de oboseală, lipicios din cap și până în călcâie de la poama prelinsă din coșurile de nuiele în care o culegeam. Sigur, acum văd altfel rosturile, sânt mult mai tentat să prețuiesc simbolurile fiecărei întâmplări ale acestui ritual.

Bunicul meu și-a iubit toate roadele și a știut să păstreze sărbătoarea fiecărei zile a culesului. Erau zilele în care oamenii făceau semnul crucii cu mare evlavie, își plănuiau (atât cât puteau) viețile lor anoste.
Mi-am amintit cum era în casa bunicilor privind gutuile adevărate, aproape palpabile ale Teodorei, am retrăit emoția simplă a culesului la vie. Am revăzut gutuiul din fața bucătăriei de vară, dar și poamele acestuia stând înfășate în hârtie de ziar din geamul odăii în care era războiul de țesut. Câte amintiri în câteva imagini comune multora dintre noi!

Bunicul meu, Palade Butuman din Chiraftei, a fost un om pe care viața la chinuit, i-a furat tinerețea. Întâi războiul, apoi pușcăria pentru că era chiabur, apoi viața de ceapist.

Lui, bunicului meu, îi datorez multe dintre lecțiile de viață care mi-au venit atunci când trebuia, servite mereu cu câte o poveste, poate chiar fabricate. Avea de crescut un moștenitor, iar eu sânt una dintre recoltele sale lăsate neculese.
.

Printre pompe

M-am săturat de explicațiile motivelor pentru care prețul combustibililor nu mai pot decât să crească, niciodată să scadă. Niciodată, sub niciun chip!

Dimineaţa cu miros de iarbă cosită

Astăzi am purtat o discuţie despre mirosuri. Am fost surprins să aflu că atunci când nenea taie iarba miroase frumos. Nu am putut să-l contrazic, însă mie mi-a fugit gândul la căruţa plină cu fân proaspăt cosit intrând pe poarta gospodăriei bunicilor mei, având deasupra, cocoţat precum moţul, un copil cufundat până la jumătate în grămadă.
Da, miroase frumos iarba, indifernt de ani care trec, indiferent de meleagurile pe care se întâmplă să crească. Atunci când o loveşte coasa, iarba ştie să îşi răspândească mireasma furată din Eden.
.

Grupa buburuzelor

Ziua de ieri ne-am petrecut-o la Idrifaia, în tihnă. A fost vreme pentu răscolit toată curtea, de drăgălit câinii şi de vrăvuit puii.

Spre seară am pornit către casă, dar nu cu mâna goală: am luat prizonieri din grădina bunicilor, două gărgăriţe destul de speriate, iar astăzi le-am dus la grădiniţă. De ce? Pentru că aşa era normal, să fie şi ele prezente în grupa buburuzelor.

Vacanţa este tot mai aproape iar gândul fuge, fuge, nimeni nu-l ajunge!

Cade seara peste măr

Sunt multe locuri minunate, binecuvântate de Dumnezeu şi innobilate de trecerea oamenilor, mai ales cei simpli şi curaţi, adevăraţi sfinţi fără vreo şansă la canonizare.
Trăiesc cu amintirea casei bunicilor mei şi a bradului pe care l-a plantat mama mea chiar în fata ei. Acum câteva zile am aflat că este şi acum la locul lui, la fel de falnic. Nimic nu mai este al nostru, al familiei, însă amintirile le ducem cu noi, cei care nu ne-am săvârşit din această viaţă.


Pentru copilul meu casa de la Chiraftei nu poate să fie decât o poveste, însă am să fac tot posibilul să fie cât mai concretă şi adevărată. Acolo sunt toţi cei care l-au aşteptat ca pe un mântuitor, în zadar pentru ei.

În schimb, atât timp cât va trăi, va păstra în minte imaginea casei de pe unul dintre dealurile Tarnavei, amurgul pe unul dintre dealurile din Idrifaia. Aici vor aştepta cei din familia lui pe cel care o să le ducă numele mai departe, fiul lui, nepotul, stranepotul... totul in jurul mărului pe care tatăl său l-a plantat atunci când s-a născut. Mărul, chiar el o să-l facă să-i fie dor de acasă.

Puterea exemplului

Îmi amintesc foarte bine seara din urmă cu treizeci şi patru de ani. La televizor era un film bulgăresc, iar eu şi fratele meu ne pregăteam să ne lăsăm pe mână lui moş Ene. Locuiam împreună cu bunicii din partea mamei, şase într-o casă.

La un moment dat s-a auzit ceva foarte deosebit de tot ceea ce ştiam, dublat de stigatele unor vecini. Şi părinţii, dar şi bunicii au venit lângă noi încă din primele secunde, însă, cu un aer foarte liniştit. nu am ştiut nici atunci, cu atât mai puţin acum, cum au reuşit să îşi ascundă spaima. Cert este că nu am simţit nici măcar o secundă spaimă, chiar dacă ţipetele deveniseră extrem de stridente şi puteam să vedem pe fereastră oameni îmbrăcaţi sumar alergând pe lângă bloc.

Cutremurul din 4 martie 1977 a trecut fără să reuşească să mă sperie datorita modului în care adulţii au înţeles să se poarte în faţa noastră. Între timp, cu toţii au trecut din viaţa, iar când priveşti în urmă pare că au făcut asta aproape la fel de repede precum cutremurul care a fost prilejul unei lecţii despre stăpânire.

În timpul lecţiei noastre, mureau circa o mie cinci sute de oameni şi oraşul Zimnicea aproape că dispărea. La noi a fost o seară obişnuită, poate cu puţină spaimă...

O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?