Ieri, am facut un comentariu pe blogul lui Paul Gabor:
“Degetele prinse” (sau poate ca nu, cui ii mai pasa?), mi-au amintit o discutie pe care am purtat-o cu un prieten.
Pe scurt, ne-am pus problema ca cel care ne-a povestit despre Icar, aducandu-i notorietatea actuala, se prea poate sa-i fi observat zborul de la poalele muntelui. Privit de jos in sus, zborul poate sa fie idealul suprem. Si atunci, povestea merita sa strabata si timpul, si timpurile.
Polemica am avut-o pentru ca, am facut si un scenariu in care el doar a fost impins de pe culme de catre un oarecare, dezgustat de aripile caraghioase si cam fara rost. Realizand ulterior ca nu a fost cea mai potrivita corectie aceea de a-l “stropsi” la poalele prapastiei, intr-un gest de reparatie pioasa, s-a alaturat celui care privea de la poalele muntelui. Astfel, potentat de propria vinovatie, a pus umarul la zamislirea unui mit.
La scurt timp, Anamaria Deleanu, o fiinta cu care am reusit sa am "flux", aproape instant, a publicat pe blogul sau un articol in care continua discutiile precedente, dar care, continea si un link. L-am urmat. Am citit un articol mai vechi, tot al ei.
A fost ca o palma peste crestet. Am primit o lectie, pe care nu pot sa spun ca nu o stiam, o lectie pe care trebuie sa o reluam la fiecare recapitulare. In vietile noastre, de multe ori, momentele sublime ale existentei ne surad de pe marginea prapastiei. Uneori, ne obliga sa vedem intr-un alt fel zborul.
Merita citit si recitit! Mai ales in momentele de trufie.
Mie mi-a amintit de lucrarile unui tanar polonez, descoperit, binenteles, tot pe net.
Ma gandesc ca sunt sanse mari sa mai auzim despre Grzgorz Kmin.
