Zbor deasupra unui cuib de cuci

Una dintre poveştile fabuloase* ale lumii, în ciuda faptului că nu face altceva decât să povestească despre curajul, nebunia sau poate chiar discernământul chirurgical al înţelegerii vieţii, duce cu ea o sumedenie de alte poveşti de viaţă, poveşti despre trufie, despre invidie, despre răzbunare, desprea....

Kirk Douglas a deţinut drepturile de producţie ale filmului “One Flew over The Cuckoo's Nest” şi chiar a sperat să îl joace el pe McMurphy. A făcut însă greşeala şi i-a oferit aceste drepturi fiului său Michael Douglas, iar el a decis că tatăl său este prea bătrân pentru acest rol. Ulterior Kirk a fost foarte supărat pe fiul său pentru acest incident, supărarea mergând mult peste ani, timp in care jocul de cuvinte care a dat ideea titlului cărtii lui Ken Kesey şi apoi a filmului regizat de Milos Forman a fost aproape o axiomă a relaţiei tată-fiu din familia Douglas:

"...unu-o ia de-a dreptul , altul zboară şui

unul zboară peste cuibul cucului ."

*(astăzi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la premiera filmului)

.

Aripile ma dor

Imi gasesc foarte greu cuvintele. Foarte greu!
Ieri, am facut un comentariu pe blogul lui Paul Gabor:
“Degetele prinse” (sau poate ca nu, cui ii mai pasa?), mi-au amintit o discutie pe care am purtat-o cu un prieten.
Pe scurt, ne-am pus problema ca cel care ne-a povestit despre Icar, aducandu-i notorietatea actuala, se prea poate sa-i fi observat zborul de la poalele muntelui. Privit de jos in sus, zborul poate sa fie idealul suprem. Si atunci, povestea merita sa strabata si timpul, si timpurile.
Polemica am avut-o pentru ca, am facut si un scenariu in care el doar a fost impins de pe culme de catre un oarecare, dezgustat de aripile caraghioase si cam fara rost. Realizand ulterior ca nu a fost cea mai potrivita corectie aceea de a-l “stropsi” la poalele prapastiei, intr-un gest de reparatie pioasa, s-a alaturat celui care privea de la poalele muntelui. Astfel, potentat de propria vinovatie, a pus umarul la zamislirea unui mit.

La scurt timp, Anamaria Deleanu, o fiinta cu care am reusit sa am "flux", aproape instant, a publicat pe blogul sau un articol in care continua discutiile precedente, dar care, continea si un link. L-am urmat. Am citit un articol mai vechi, tot al ei.
A fost ca o palma peste crestet. Am primit o lectie, pe care nu pot sa spun ca nu o stiam, o lectie pe care trebuie sa o reluam la fiecare recapitulare. In vietile noastre, de multe ori, momentele sublime ale existentei ne surad de pe marginea prapastiei. Uneori, ne obliga sa vedem intr-un alt fel zborul.

Merita citit si recitit! Mai ales in momentele de trufie.


Mie mi-a amintit de lucrarile unui tanar polonez, descoperit, binenteles, tot pe net.
Ma gandesc ca sunt sanse mari sa mai auzim despre Grzgorz Kmin.

Prima calatorie cu avionul

A trecut o saptamana de la plecarea nostra catre Bucuresti. Desi a fost nevoie sa ne trezim foarte devreme, nu au fost probleme de mobilizare. Desteptarea s-a facut nesperat de usor si de repede. Nu au mai existat nici protestele obisnuite la imbracare. Mi se parea ca simte aproape momentul pentru care astepta de multa vreme si pentru care a strans, ban cu ban, in portofelul propriu. Am pornit spre aeroport cu mari emotii (eu), dar si cu foarte mare bucurie (el). Am purtat multe discutii, despre luminile multe de pe drum, despre Vigaron (un personaj de desene animate care ne urmareste cu insistenta), despre o surubelnita...... Pentru ca nu era prima data in aeroport, nu mi s-a parut sa fie foarte emotionat. Am trecut faza controlului si, abia dupa aceasta, au inceput intrebarile legate de imbarcare. Cea care se repeta obsesiv era: cand mergem la avion? Foarte hotarat, s-a postat in fata tuturor calatorilor, la usa prin care urma sa accedem pe pista si astepta semnalul. Care a si venit, intr-un tarziu. M-a emotionat faptul ca, in ciuda frigului si a zgomotului (avionul era cu motoarele pornite), copilul a mers tinta catre scara si a urcat primul, chiar fara sa ma mai astepte. Ajuns in avion, l-a traversat pana in celalalt capat pentru ca sa dea mana cu insotitorul de bord. Abia apoi s-a intors si am putut sa ne asezam pe locurile noastre. Ne-am pregatit de decolare, timp in care am avut emotii greu de suportat si, am pregatit punga.....
Am decolat fara nici cea mai mica problema. Am putut sa vad ca varsta frageda poate sa faca foarte accesibile anumite lucruri pentru care adultii isi fac griji imense. L-am vazut pe copil fericit. Exuberant.

La un moment dat l-am indemnat sa se ridice in picioare si sa se uite ce se intampla jos. A facut asta cu multa convingere, iar, la final, mi-a spus ca Rozi-momo si Gyula-toto nu sunt acasa (bunicii de la tara). "Nu stiu unde umbla!" Oare ce era in capsorul lui? M-am bucurat pentru ca am putut sa-i ofer aceasta experienta si pentru ca a primit-o atat de bine!
Pentru ca distanta este foarte scurta, dupa mai putin de o ora, am aterizat pe aeroportul Henri Coanda unde am incercat sa numaram, aproape tipand, toate avioanele de pe pista. Ceilalti calatori, in marea lor majoritate, s-au amuzat de exaltarea copilului. Le-am multumit, in gand.
Aici, ca orice VIP-uri, am fost asteptati de doua fiinte sensibile si delicate, doua brunete pentru care, cu siguranta, alti barbati ne-au invidiat. Cum era si normal, nu puteam sa fim transbordati decat folosind un "mertzan cu piele".... "ofcors!
Iar de aici, incepe aventura "Bucuresti - capitala tarii esti!"