Muzeul Militar Central

In dimineata zilei in care am primit darul sublim al lui Maxim Belciug am hotarat sa vizitam Muzeul Militar Central. Incerc sa folosesc pluralul din dorinta de a demonstra ca luam deciziile in "consiliul director", pe baza de vot. In realitate, deocamdata, pot sa imi exercit apucaturile de dictator. Si cand exista proteste, ca orice despot luminat, mai scap o bomboana, o ciocolata.

Am dus copilul la muzeul care se afla foarte aproape de "Gara de nord". Am patruns in cladire cu destul de mare curiozitate (nici eu nu-l mai vazusem). Pe mine nu m-a impresionat, insa ma intreb ce poate sa fi fost in mintea copilului de trei ani si o zi. Pentru ca s-a lungit momentul achitarii biletelor si al dreptului de a filma si fotografia, am inceput traseul in conditii de nervozitate si dezinteres, mai ales ca prima sectiune este greu sa trezeasca interesul unui copil (marturii arheologice...).
Insa, pe masura ce ne apropiam de exponatele aferente perioadei feudalismului, interesul a crescut si au inceput conversatiile. Ne-am ales sabii, arcuri, sageti, pistoale, pusti, chiar si tunuri. Am negociat chiar cum sa le impartim. Apoi am mers mai departe.

Ultimele sectiuni din cladirea principala le-am strabatut tot mai greu. Armele deveneau tot mai interesante si mai multe. Am intalnit grupuri de manechine imbracate soldateste pregatite de atac, altele intr-o pauza agitata, in transee, chiar si o patrula pe motocicleta cu atas. Ne-am uitat foarte mult la ultimii. Dupa care, destul de serios, copilul a spus ca ne trebuie si noua o asemenea motocicleta "ca sa-l vanam pe porcu' si sa-l facem papa". Mi s-a parut o idee buna sa avem si noi una la fel, in fond, era un Zundapp militar, destul de rar si de valoros. Porc are mai multa lume!


Am ajuns si la sala dedicata evenimentelor din "89. Pe copil l-a plictisit. Pe mine m-a intristat pentru ca mi s-a parut saraca si irelevanta. Am ramas marcat, totusi, de cateva obiecte vestimentare patate de sange, obiecte care au apartinut celor care au platit cu viata. Printre ele, si cele ale generalului Milea. Nici nu stiu ce sa spun. Vestonul acela, destul de ponosit pentru conditia sa de vesmant de general, mi-a aratat, inca o data, spectacolul maririi si decaderii.


Insa momentul aproape dramatic al vizitei noastre a fost acela in care am intrat in sectiunea dedicata aviatiei. Copilul nu stiu daca o sa pastreze acest interes pentru tot ceea ce zboara, la fel cum nu stiu daca, atunci cand va ajunge la maturitate, zborul va mai reprezenta ceva, insa acele minute petrecute intre atatea avioane nu le va putea uita. Sant bucuros ca am reusit sa introduc intre amintirile sale si acest capitol. Am convingerea ca nu se pot pierde.

Am ratacit in sala cu avioane ingramadite unul in altul, am pus mana pe ele, ne-am fotografiat, am intrebat custodele daca au benzina, unde-i pilotu', daca zboara bine...... Intr-un tarziu, am descoperit si cosmonautul. Statea, destul de stingher, intr-un colt cam intunecat. Ii tineau de urat doi parasutisti "spanzurati" in hamurile parasutelor... Si ei pareau destul de plictisiti!

Nu stiu cat de interesant poate sa fie pentru cineva care citeste aceste randuri, insa, cred ca l-am facut partas la o lectie utila fiului meu, una care, poate, ii va marca evolutia ulterioara.

Dupa lectie, am mers la taverna cu muzichie si cu ciorba de vacuta.