“Nici nu mai simt, nici nu mai văd
Pădurea-i toată un prăpăd
Mestecenii cu presimţiri
Se zbat în vânt ca nişte miri
Peste grădini un fum ciudat
Stăruie greu ca un oftat.
Mama-ntr-un colţ zâmbeşte stins
Ca un cireş de ani învins.
Durerea nu pot să mi-o sting
Şi tac şi nu vorbesc nimic.
Înstrăinarea şi-a înfipt
În piept cuţitu-i de argint.
Dar ştiu că taina asta grea
O înţelege numai ea.
Nu-i mai simt, nici nu-i mai văd,
Pădurea toată-i un prăpăd"
( În memoria lui Mircea Micu, după un an... )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu