Tempera

Astăzi, în timp ce priveam copilul m-a chinuit un gând pe care îl port cu mine de ani de zile.
Desenul este un amalgam de gânduri, nu toate ale tale, aşezate pe o hârtie care să le încapă întreaga devălmăşie:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un punct roşu la răsărit: soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

Aşa pornea una dintre poveştile care mi-au fermecat copilăria. Defapt, cred că nici măcar nu era decât pentru mine o poveste pe care mi-am făurit-o singur doar auzind compunerea unei fetiţe dintr-o clasă mai mare. Fusese şi ea eleva învăţătoarei noastre iar aceasta ne-o dădea mereu drept exemplu, ne arată lucrările ei şi ne îndemna să ne străduim să fim la fel ca ea. Într-un fel, aproape că se putea spune că făcea parte din clasa noastră, doar că nu era trecută în catalog.

Nu îmi mai amintesc aproape nimic despre motivul pentru care soarele acela topit a reuşit să îşi găsească un loc al lui în mintea mea, dar pot să spun că în aproape toate desenele copilăriei mele exista şi un soare chinuitor de roşu, sfredelitor pentru orice retină care îi devenea vremelnică oglindă. De fiecare dată, aceasta era culoarea care se termina prima.

Iar roşul a fost roşu până într-o zi, în care învăţătoarea ne-a vorbit din nou despre fetiţa model. Avea lacrimi în ochi şi ne citea din nou dintr-un caiet pe care îl păstrase.

A fost ziua în care soarele s-a topit şi a curs în pământ.