Magazia de vinil

Simt de multe ori nevoia să îmi duc fiul prin locurile care au însemnat ceva pentru mine, să-i spun povești simple despre oameni care mi-au fost aproape și care m-au influențat, m-au modelat fiecare câte puțin. Unele dintre aceste fapte din trecut își vor găsi rostul în zămislirea viitoarelor gânduri care să muncească mintea pe care încerc să o șlefuiesc, chiar dacă multe dintre ele, regăsite acum într-o cu totul altă înfățișare nu mai sunt un tărâm în care să mă regăsesc.

Am mers împreună și am vizitat Biblioteca V.A. Urechia din Galați, locul în care mi-am regăsit de multe ori bucuriile simple ale unui copil care împrumută o carte, sau pe care îl prindea câte odată închiderea în sala de audiție. Îmi amintesc o seară de iarnă în care viscolul răscolea zăpada iar tramvaiele nu mai puteau să taie troianul; a trebuit să traversez tot orașul, pe jos, până acasă.
Am vizitat aceeași sală, foarte puțin schimbată, aparent. Doamna grizonată care mă întâmpina cu glas scăzut încercând să ghicească ceea ce urma să-i cer nu mai era, iar discurile de vinil pe care le veneram am aflat că au fost mutate într-o magazie spre păstrare, nu se știe pentru ce. Nu mai există nicio posibilitate de a fi ascultate pentru că nu mai există nici măcar un pick-up.

Peste tot lumea se schimbă, își găsește alte ritmuri, alte unelte, fără să-i pese de suspinul unuia care se vede cu fiecare zi care trece tot mai anacronic atunci când oftează la ușa unei magazii cu viniluri.