Ziua de ieri a fost una foarte speciala: am fost la teatru, insa nu unul cu papusi. Cu actori adevarati, chiar daca nu erau apasati de povara propriei celebritati.Insa frumusetea cea mai mare a zilei de ieri a fost tocmai drumul strabatut pana la locul prielnic acestor desfatari ale mintii, autobuzul intinerit de puterea vocilor de copii fericiti, de scarile de lemn pline de carii din cetatea medievala targmureseana, si de statul pe jos in fata scenei. Toate acestea au fost asezonate cu o ploaie rece, vrajmasa, prin care am alergat spre autobuz! Ne-am simtit frumosi si ne-am mandrit cu asta!
De la Bucuresti urmau sa porneasca nori negri inspre noi, nori mai grei decat cei cu care ne luptam acum. “A intrat dihonia in sat”(lumea o striga F.M.I.).
Insa, ieri, noi am invins!
Astazi o sa ne gandim si la Octavian Paler. Au trecut trei ani. Si ne-ar fi placut sa ne fie, si dansul, inca un bunic, pentru povestile despre demnitate si despre fatalitate.
.
