Banii sunt un rau necesar, iar setea de inavutire este tocmai acea sete care devine si mai mistuitoare pe masura ce reusesti sa o potolesti, iar lucrul acesta este pur si simplu o axioma.
Nu imi place sa provoc discutii despre ei, despre ceea ce putem sa ne permitem si ce nu, tocmai datorita lor. Cu toate acestea, lectia prudentei, a intelepciunii de a strange bani albi pentru vremuri negre este una mai mult decat necesara. Simpla intelegere a faptului ca multe dintre obiectivele pe care ti le stabilesti in viata depind direct de capacitatea de a acumula valori transforma copilul, incetul cu incetul, intr-un om responsabil, capabil sa fie indraznet cu dorintele, dar si realist atunci cand dorinta ii depaseste puterile.
Da, nu imi place sa il pregatesc pentru aceasta, insa, la fel ca toate celelalte lucruri pe care incerc sa il invat, si pe aceasta o predau asa cum pot mai bine, avand convingerea ca si aceasta este importanta.
Din cand in cand, buburuza-pusculita nu mai poate sa zboare din cauza monedelor care i-au fost puse in spate, iar atunci, o eliberam. Este momentul in care bancherul schimba gramajoarele de monede pe bancnote, iar acestea le plaseaza in rezerva strategica din propriul portofel. Iar cu portofelul este deja o alta poveste... banii din el sunt pentru investitiile majore, adica un cart cu pedale, iar restul pentru o casa cu curte, ca sa putem sa crestem puiul pe care urmeaza sa-l primim atunci cand
Tyson va fi tata.
Ca orice bancher, dramuieste banii cu maxima atentie!
Aceasta este cea mai dragă dintre fotografiile acestui an. Ea a fost făcută în vară, în timpul agitatei noastre vacanțe din Vama Veche. Cu bune și cu rele, anul a trecut insensibil la orice s-ar fi petrecut în jurul lui. Chiar și așa, pot spune cu toată convingerea, mie mi-a lăsat și o amintire care să îmi facă sufletul să se topească de bucurie: Ștefan și Ștefania, la malul mării, într-un moment pe care, dacă s-ar putea, l-aș trăi în fiecare zi.
Zilele trecute a făcut un desen, în secret. Atunci când am vrut să mă apropii și să văd la ce anume se trudește m-a alungat cu foarte mare hotărâre iar eu m-am conformat. Mai târziu m-a chemat și mi l-a arătat, apoi mi-a explicat ce a desenat: "Un copil cu tricou verde merge la biserica de lângă nuc pentru că bate clopotul așa de tare încât păsările s-au ridicat și zboară ca nebunele”. 
Mai puţine sunt acelea pe lângă care se întâmplă să mai ajung uneori, să le zăresc atât de aproape şi atât de cunoscute. Şi chiar dacă ar ajunge doar un pas, iar ele m-ar chema asemeni sirenelor care îl ademeneau pe Ulysse, cărările acestea rămân închise tocmai datorită amintirilor a căror strălucire nu aş vrea să o pierd.
Mereu există o limită dincolo de care nu ai să reuşeşti să treci, poate pentru că nu mai ai timpul fizic, sau nu mai ai puterea, poate motivaţia, curiozitatea sau pur şi simplu nu mai ai chef... Lumea noastră este încă mică, atât pe orizontală, dar mai ales pe verticală. Ne este foarte uşor să depăşim noi şi noi bariere ale cunoaşterii universului nostru. Toate sunt asemeni unor poveşti dintr-o carte care stă pe noptiera de la capul patului, la jumătate de întindere de mână. 
Multe dintre frânturile de miros, gust, culoare şi toate celelalte care ajută la percepţia celor care m-au înconjurat în copilărie sunt legate de sărbătorile pascale. An de an îmi revin în minte sărbătorile de altădată, aşa cum erau ele în satul Chiraftei, acolo unde bunicii mei, tineri şi în putere, gospodari trufaşi atunci când era un prilej să se mândrească cu toate cele care le aveau: copii, nepoţi, casă cu de toate pe lângă ea.
Ziua de ieri a fost una foarte speciala: am fost la teatru, insa nu unul cu papusi. Cu actori adevarati, chiar daca nu erau apasati de povara propriei celebritati.
