Ploaie prin păr

Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.
Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.

Pierdută rază a cerului senin

Aseară a plouat cu soare, asta după ce preţ de câteva ore norii s-au tot frământat şi răsfrământat pe cerul nefiresc de întunecat din această vară.

Am stat şi am privit cum doar cu câteva minute înainte ca soarele să coboare în spatele blocurilor de peste drum de casa noastră, a mai privit încă o dată înapoi, aşa ca atunci când cineva face "poza de despartire” înaintea unei plecări prea puţin dorită. Ploua în continuare, dar parcă nu mai era ploaia aceea rece, dătătoare de fiori. Nu, deloc! Brusc, privită de la balcon, părea asemeni unui balsam căzând din cer peste toate rănile închipuite ale unei minţi predispusă la visare.

Uneori este atâta frumuseţe în jur încât simt că mi se tăie respiraţia, mai ales atunci când realizez cu câtă ignoranţă trecem pe lângă ceremonialele singurului nostru timp. Oare de câte ori am pierdut raza cerului senin?

Acum sînt fericit!

Ora de vară ne-a dat programul peste cap. În ciuda tuturor eforturilor de a face trecerea cât mai lină, astăzi ne-am trezit greu. În plus, ploua cu mult spor, deci nu puteam să mergem cu tricicleta. Totuşi, am reuşit performanţa să nu întârziem la lecţia de pian decât trei minute.
După lecţia care s-a prelungit mult mai mult decât ne aşteptam, am coborât în cea mai mare viteză şi am pornit aproape în fugă spre grădiniţă, cu pianistul meu pe umeri şi cu umbrela deasupra noastră. Atunci când ne apropiam de şcoală m-am trezit cu o întrebare insistenţă: "-Tata! Tata! Ce este aia?"
Am urmărit degetul care îmi arăta înspre asphalt şi am văzut cum ploaia întindea o picătură de ulei căzută de la o maşină. În acest timp, întrebarea se repeta obsesiv.

"-Tata! Tata! Ce este aia?
-Curcubeul.
-Curcubeul ăsta a căzut din cer?" (eu, stupefiat, îi răspund că da)
Urmează o pauză în care îmi aud respiraţia. Copilul este tot mai greu şi astfel de curse mă solicită tot mai nemilos.
În final, îmi dă şi lovitura finală: "-Acum sunt fericit!"

Rămân fără reacţie, dar într-un colţ al minţii pornesc a suna nişte acorduri ale adolescenţei mele, semn că la aşa întâmplare trebuie să-i recunosc fiului meu: "I surrender!"

Vine ploaia!

Am iesit la joaca, am desenat cu creta pe asfalt, am alergat dupa minge si am cautat melci printre tufele din parc. Pe toate le-am facut pana la ora mesei. In ultimele minute ale “portiei de joaca” de dimineata, nori amenintatori s-au adunat peste cartierul nostru.

Am fugit spre casa, spunandu-ne unul altuia: Vine furtuna! Vine furtuna!

In timpul  mesei de pranz, privind pe fereastra, a venit intrebarea la care nu mi-a lasat nicio sansa sa fiu spontan, tocmai datorita tonului firesc cu care a fost pusa: tata, nu putem sa aducem putina furtuna in casa?

Apoi a venit, tot firesc, mosul Ene, in sunet de streasina plangatoare.

Asa arata ploaia, privita de la fereastra noastra (fotografie "calda".....).

Pusca si chitara lata Hai la teatru inc-o data!

Ziua de ieri a fost una foarte speciala: am fost la teatru, insa nu unul cu papusi. Cu actori adevarati, chiar daca nu erau apasati de povara propriei celebritati.

Insa frumusetea cea mai mare a zilei de ieri a fost tocmai drumul strabatut pana la locul prielnic acestor desfatari ale mintii, autobuzul intinerit de puterea vocilor de copii fericiti, de scarile de lemn pline de carii din cetatea medievala targmureseana, si de statul pe jos in fata scenei. Toate acestea au fost asezonate cu o ploaie rece, vrajmasa, prin care am alergat spre autobuz! Ne-am simtit frumosi si ne-am mandrit cu asta!

De la Bucuresti urmau sa porneasca nori negri inspre noi, nori mai grei decat cei cu care ne luptam acum. “A intrat dihonia in sat”(lumea o striga F.M.I.).

Insa, ieri, noi am invins!


Astazi o sa ne gandim si la Octavian Paler. Au trecut trei ani. Si ne-ar fi placut sa ne fie, si dansul, inca un bunic, pentru povestile despre demnitate si despre fatalitate.
.